Prăbușirea Paradisului

Prolog

     Se trezise înconjurat de o lumină densă, o lumină ce îi înghițea trupul pe de-a-ntregul. Mișcă agitat din mâini, încercând să iasă la suprafață, însă corpul îi era amorțit în peisajul straniu. Nici măcar respirațiile nu și le putea auzi. Simțea vibrația unei inimi, dar senzația era departe de realitate. De fapt, nimic din ce i se întâmpla nu părea real.

     Încercă să țipe după ajutor, însă lumina se strânse în jurul lui, sufocându-l. O senzație de arsură îi pătrunse prin gâtlej și se întinse în tot corpul. Scrâșni din dinți cuprins de durere. Își dorea ca totul să se întoarcă la normal, însă pedeapsa lui era abia la început.

      În liniștea mormântală, nici măcar țipetele nu aveau glas. Totul se asemăna din ce în ce mai mult cu un coșciug din oțel așezat peste flăcările Iadului. Simțea că nu există cale de scăpare, că singura lui speranță era moartea. Și, în acele momente, și-ar fi dorit să moară. În realitate, durerea l-ar fi ucis de mult. În acea lumea, din păcate, moartea era o binecuvântare.

     Bătăile inimii sale deveniseră de necontrolat. Simțea cum focul îl devorează, hrănindu-se din suflet și chinuindu-i trupul. Un trosnet venit de nicăieri făcuse adevăratul coșmar să se dezlănțuie. Coastele începuseră să i se sfărâme una după alta, zgomotul lor făcându-i timpanele să sângereze. Așchiile de os îi sfârtecară carnea, făcându-l să țipe până când simți gustul sângelui în gură.

      Cu ultimele puteri, se zvârcoli frenetic. Se chinui să se agațe de ceva, sperând să apuce mâna ce avea să îl readucă la normal. Dinții săi deveniseră o pulbere înecăcioasă, iar sângele i se întărise pe limbă. Simți cum trupul i se răcește, însă sufletul refuza să îl părăsească. Lacrimile fierbinți îi alunecau pe obraji, în timp ce implora milă.

      Cu mintea încețoșată, renunțase la orice dorința de a mai trăi. Se rugă sufletului său să se desprindă de corpul rece și mort și să se îndrepte spre o lume mai bună. Închise ochii, îmbrățișând durerea, savurând tortura amară. Simțea că nimic nu avea să se schimbe, că acea lume devenise pedeapsa lui eternă. Era nevoit să accepte coșmarul. Închise ochii și se lăsă pradă destinului.

      O adiere rece luă locul durerii. Deschise ochii, iar lumina din jurul lui se stinse. Aerul nu îi mai ardea trupul. Speriat, începu să își caute rănile. Pielea lui era albă și curată, semn că flăcările îl mistuiseră fără să lase urme. Singura dovadă a torturii prin care trecuse erau cicatricile cenușii ce îi brăzdau pieptul în dreptul fiecărei coaste. Într-adevăr, se trezise. Zăcea gol pe podeaua de piatră a unei peșteri, privind confuz în jur. Mintea lui recunoștea acel loc, mirosul acelei lumi. Totul arăta familiar, dar se simțea atât de strain.