Trust

Capitolul 1

"Dacă nu erai gravidă ,în ziua de azi nici măcar nu stăteam cu o curvă ca tine!"


*După 8 ani*

Cuvintele tatălui meu(dacă se poate numi asa) mă bântuie până și în ziua de azi.Am început să urăsc tot ceea ce mă înconjoară. Urăsc faptul că oamenii care stau în camera alăturata se ceartă 24 din 24 de ore. Urăsc faptul că am fost născuta dintr-o greșeala a acestor ființe.Urăsc faptul că trebuie să împart aerul cu ei....dar  cel mai mult urăsc faptul că în fiecare seara .....Șirul gândurilor mi-a fost întrerupt de o bubuitura groaznica.M-am apropiat îngrozita de ușă,încercând să ascult vocile din camera alăturata.Din cauza bătăilor inimii mele nu am putut auzi mare lucru, doar o înjurătura şi un zgomot care părea a fi un geamăt de durere. M-am aruncat în pat îngrozita, din ochii mei izbucnind șiruri de lacrimi.Știam ce urma.. știam că seara aceasta nu urma sa fie una mai speciala.Eram sigură că acel specimen nu va uita de mine prea curând...tocmai își găsise o jucărie umana.

O durere insuportabilă care se răspândea în tot corpul m-a făcut sa tresar din pat şi să mă trezesc...nu că aş fi dormit mai mult de 2 ore.Mă apropiam cu pași greoi de oglindă în timp ce mă uitam la mâinile care îmi sângerau.M-am privit dezgustată.Felul în care arătam exprima exact ceea ce simţeam în interior...ură.Picioarele mele erau pline de zgârieturi și de vânătăi.Părul îmi stătea mai rău decât mi-aş fi imaginat vreodată.Cearcănele au început să îşi facă simţită prezenţa abia după noaptea asta...o noapte în care tot ceea ce am făcut a fost să plâng în timp ce un animal mă ţinea legată de pat şi mă viola.Lacrimile au început pur și simplu să cadă fără voia mea.Eram scârbita de mine însămi pentru că am fost atinsa de acel om pe care începeam să îl urăsc din ce în ce mai mult.Încă îi simţeam mâinile murdare pe mine,îi simţeam unghiile care mă zgâriau pe spate,îi simţeam până şi respiraţia lui care emana un miros insuportabil de alcool.Eram pur şi simplu.. distrusă.Am intrat în duş ca să curăţ cât mai multe urme lăsate de acel animal.Rănile de pe abdomen şi de pe picioare mă dureau groaznic.Nu mai puteam suporta încă o noapte ca aceasta, nu mai puteam psihic.Tot ce mă mai ţinea în acest apartament era frica.Frica că acest om mă va căuta şi îmi va face mai mult rău decât îmi făcuse până acum.

Am coborât scările încercând să nu fac niciun zgomot.Cu fiecare treaptă durerea şi frica mă loveau din ce în ce mai tare.L-am căutat cu privirea prin bucătarie,era acolo...se uita la mine cu atâta ură încât aş putea sa jur că inima mi s-a oprit pentru o secundă.Nici nu am apucat să văd palma care s-a năpustit asupra mea.M-a azvârlit pe podea cu o singură mişcare.Lacrimi de durere au pus stăpânire pe întreaga mea fiinţa.

-Unde e mă-ta?!

-Nu ştiu.Jur că nu ştiu...

-Dacă ieşi din casă te omor!

A ţâşnit direct pe uşă lăsându-mă pe jos,în mijlocul camerei,distrusă şi cu obrazul vânăt.Mă abandonase...mama mă abandonase şi mă lăsase singură cu omul care putea să mă omoare în orice moment.Am simţit nevoia să ma duc în camera mea să stau în pat şi să bocesc.Dintr-o dată mă simţeam expusă.Orice mi se putea întâmpla acum.Nimic nu mai avea să îl oprească să mă rănească. Ce putea fi mai rău decât să stau cu el în aceeaşi casă, fără cineva care să mă apare din când în când?Dintre moarte şi să stau singură cu el în acelaşi apartament aleg moarte.Trebuie să fug...şi trebuie să o fac repede.

Mi-am adunat cât mai multe lucruri şi am fugit spre uşă.Logic că era încuiată!Nici măcar el nu e atât de prost încât să uite să încuie o amărâtă de uşă.Inima mea bătea tot mai tare cu fiecare secundă care trecea.Dacă venea acum şi mă vedea,pe lângă faptul că mă omora,mă şi viola.Dacă m-ar omorî fară să mă atingă nu aş avea nicio problemă cu asta.Nu consider că moartea e un lucru rău,având în vedere că viaţa mea este iadul.Aşa că am hotărât, o să sar pe geam.Nu e cea mai strălucită idee a mea având în vedere că e o distanţă mare până jos,iar pe lânga asta, mai sunt şi rănită.Mi-am luat inima în dinţi,am închis ochii şi am sărit.Primul lucru pe care îl simt este asfaltul rece de sub mine... dar această senzație a fost acoperită rapid de durere. Parcă mi-a băgat cineva cuţitul în spate jucându-se cu rana.Mi-am acoperit rapid gura cu mâna,pentru a înlătura dorința arzătoare de a urla.Știam ca nu trebuie să fac zgomot,știam că trebuie să fug de aici cât mai repede cu putință.Cu toate că spatele mă omora, m-am ridicat şi am fugit cât m-au ţinut picioarele spre casa lui Abby,singura persoană în care aveam încredere...și probabil singura în care o să mai am încredere vreodată.Până și propria mamă m-a  abandonat.

Spre surprinderea mea,nu am întâlnit nici un om pe drum,ceea ce m-a scutit de întrebări stupide gen "De ce ești plină de vânătăi şi fugi de parcă ai avea piciorul rupt?".Răspunsul era simplu:"S-ar putea sa-mi fi rupt ceva ... dar acela nu e piciorul,ci spatele".Dar cu siguranţă nu le-aş fi spus lor asta.Niciodată nu mi-a plăcut să dau mult din casă,tocmai din pricina problemei mele cu încrederea în oameni.Am început să urăsc să vorbesc despre mine, deoarece simt că devin tot mai ușor de rănit.E ca și cum fiecare propoziție despre mine distruge micul scut care mă apără.

Am ajuns în sfârşit la casa lui Abby.Eram toată transpirată din cauză că alergasem pe puțin 40 de minute cu spatele vraişte.Am aşteptat să mi se liniştească puţin durerea,iar abia apoi am sunat la sonerie.Abby a apărut la uşa îmbracată în pijamalele ei roz (tipic ei).Părul ei lung şi negru era în toate părţile ceea ce mi-a amintit ca ea nu dă nici măcar doi bani pe aspectul ei fizic,deşii ea reprezintă frumuseţea întruchipată.Ochii ei verzi s-au făcut mari când a văzut în ce hal arătam.A deschis repede uşa şi m-a dus direct în baie fără să zică nimic.Din fericire pentru mine, mama ei a fost medic, aşa că o învăţase şi pe ea să dea primul ajutor în caz de urgenţă.M-a întors cu spatele,mi-a ridicat tricoul și a început să se uite la spatele meu, atingându-l ușor cu degetele ei reci.După câteva minute,m-a întors astfel încât să se poată  uita în ochii mei.

-Ei Cassie, spre surprinderea și fericirea mea ,spatele tău nu e rupt,doar a suferit o lovitură foarte puternică.În câteva zile nu o să mai simţi nimic.Mă bucur că măcar acum ai venit să îmi ții de urat în locuiţa asta goală în care mă plictisesc singura.

Zâmbetul ei blând și cuvintele ei m-au făcut să zâmbesc ușor.Știam că ma pot baza pe ea.Mereu m-a făcut să mă simt mai bine,mereu a avut grijă de mine.Pur și simplu o ador pe fata asta.

-Ce ți-a făcut iară dobitocul ala? Expresia ei deveni dintr-o dată serioasă.

Abby e singura persoană care știe cât de cât despre situația mea de acasă.Tocmai de asta am venit la ea, pentru că știe o parte din  povești...nu în totalitate.

-Mama tocmai a fugit de acasă, aşa că el şi-a vărsat nervii pe mine, ca de obicei.

Înghit golul din gât și privesc mica scamă de pe jos.Pare cea mai interesantă chestie în momentul acesta.Aș vrea ca timpul pur și simplu să stea în loc.

-Și despre semnele de la mâini ce ai de zis? Când ai de gând să îmi spui întreaga poveste? Vocea ei era gravă și plină de tristețe.Mâna ei mi s-a așezat pe umăr,iar apoi m-a tras ușor într-o îmbrățișare caldă.Vocea ei se auzea înfundat din spatele meu.

-Cassye, știi că mereu ai fost ca o soră pentru mine,nu?Mereu mi-a fost greu să te văd suferind..să văd cum te lupți de una singură atâta timp.Te rog,lasă-mă să te ajut.

Mâinile ei mi-au dat ușor drumul din îmbrățișare.În ochii ei se citea tristețea..Abby era gata să plângă.Chiar nu mai puteam să ţin asta ascuns de Abby...nu acum.Mi-am cuprins faţa în palme și am zis încet: