Navigând înspre Bizanț

14 0 0

~iubitei mele


Harald navighează bizanțul,

Cu ochii uscați și mâinile reci

Știind că i-ar putea pune la picioare

Și aur și flori cu sute și zeci


Și n-ar fi destul măcar o dată

Și n-ar avea destulă grație

Să-și exprime măcar o frântură

De-a lui admirație


Că de unde vine el

Nu mai este ca și ea,

Nici întru tot bizanțul

N-ar îndrăzni a visa


Nici un porfirogenet,

La chipul cel blând și cald

Al excesului de perfecțiune

Ce-l sărută azi Harald


A mai cruntă lui pedeapsă

Căzută că topoare varege

Ar fi o singură viață-n care

De ochii ei să-l segrege


Focul ochilor ei e astăzi

Ca focul grecesc din trireme,

Și-ntru inima ei mai are astăzi

De trăit bizanțul o vreme


Harald navighează bizanțul

Făr-de inimă străină,

Sărutând astăzi pe cea făcută

Cu lumină din lumină


Cu stângacea lui privire soarbe

Invers, ale ei astrele celeste,

Știind că-ntru toată lumea

Ca ea nu mai este


Dintr-o mie și-o sută de ani

Harald, cu dulce chip de lut

Și niște ochi orfani

Adânci cum e cobaltul,

Ce contează c-ai fi tu

Sau altul?


Și de-ar mai trăi bizanțul,

De-ar mai fi un secol să stea

Nici într-o mie și două sute de ani

N-ar mai fi una ca ea.

Coroana de steleCitește această povestire GRATUIT!