Capitolul 30 - Emoții și speranțe noi

Începe de la început

     Mă încrunt de îndată spre el, deși nu cred că mă poate vedea. Totuși, de parcă îmi citește gândurile, continuă, răsuflând ușor:

     — Diferită în cel mai bun sens.

    Furnicături îmi străbat mâinile și inima-mi bate de trei ori mai repede decât e normal. Palmele lui grele îmi cuprind degetele, obligându-mă să mă întorc spre el. Nu e prima dată când încearcă să mă sărute, acel lucru pe care Regele l-a interzis, dar când a încercat asta atunci nu s-a sfârșit bine.

     Și din cauza acestui gând mă retrag încet și pun mai mult spațiu între noi, înainte să-i pot întrezări maxilarul încleștat.

     — Ce te-a apucat să-mi spui toate astea? îl întreb fără vreo rea intenție. Credeam că nu-ți place să vorbești despre ce gândești, îi reproșez sincer.

     Se ridică în picioare, lăsând o atmosferă grea. Nu mă simt bine pentru că l-am... respins, dar nu era în regulă pentru mine să acționez la fel pentru ceva ce nu știu să duc la capăt.

    — Asta nu înseamnă că nu știu s-o fac, spune, apoi se întoarce în casă.

     Plec și eu de sub copac. Cunosc bine acest sentiment care se joacă fără problemă cu mintea și inima ta. L-am văzut de zeci de ori pe fața lui Theo la întâlnirile cu Celestia.

     Eu nu sunt obișnuită cu astfel de lucruri. Nu m-a preocupat așa ceva înainte și mi-e rușine să recunosc faptul că nu știu cum se sărută. Simt că obrajii îmi iau foc. Nu, nu o să mă gândesc la așa ceva acum.

     Când îmi ridic privirea, o siluetă se află în fața mea și durează câteva momente să procesez că îi aparține lui Theo. Nu încearcă să ascundă faptul că a auzit conversația mea cu Prințul, iar postura lui rigidă și mâinile încrucișate la piept îmi dau de înțeles că încă nu e pregătit să mă primească înapoi în viața lui. Totuși, în ochii lui găsesc un licăr ce-mi amintește de vremea când încă mă considera sora lui. Afecțiune. Dor. E subtil, dar e vizibil.

     — Putem să discutam, Avril?

     Pentru un moment, unul singur, sunt surprinsă de întrebarea lui, dar nu irosesc timpul și dau din cap afirmativ, urmându-l până la o buturugă de lângă stâlpul casei, unde ne așezăm, păstrând o distanță umplută doar cu tensiune.

     Răsuflând, Theo mă îndeamnă, în sfârșit, să-i spun versiunea mea a poveștii, în care îi explic tot ce mi s-a întamplat de când am fost despărțiți. De dragul vremurilor bune păstrez un ton cât mai confortabil, care nu-mi trădează anxietatea, și când dau de amintiri mai plăcute și cât de cât amuzante, încerc să-l fac să râdă. Îmi zâmbește sincer, îmi fac curaj și micșorez spațiul dintre noi, atât la propriu, cât și la figurat. Omit anumite subiecte — cum ar fi Livie — și îi povestesc, în schimb, tot ce am făcut, pe cine am întâlnit, cu cine am format legături. După o bună vreme, când termin de spus tot ce aveam de mărturisit, realizez că spațiul dintre noi a devenit infim și că tensiunea s-a preschimbat în relaxare.

     Mă simt ca înainte, când aveam discuții lungi despre tot felul de subiecte, și o parte din mine speră că mi-am recuperat fratele, îndeosebi pentru că s-a comportat precum un străin.

     Chiar înainte să ne alăturăm celorlalți la culcare, îmi cuprinde umerii și glasul lui Theo se face din nou auzit:

     — Ești îndrăgostită de el? întrebarea lui mă lovește complet prin surprindere.

     Sunt? Nu știu cum se simte asta. Trebuie să știu? Desigur, am început să-l plac pe Keyron, îmi place felul în care e acum, dar simt mai mult de atât pentru el?

O zi în plusCitește această povestire GRATUIT!