FINALIZATĂ
Fugind de destin ai o singură destinație: locul în care a început totul. Te întorci în locul în care s-au scris primele cuvinte ale poveștii, căutând un final. Un final de la care ai multe așteptări, sperând ca măcar o dată viața să...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul patru ,, Trecut ce nu trece"
,,Aripile lipite, eram un lucru rupt
Aveam o voce, aveam o voce, dar nu puteam cânta."
,,Îmi strâng brațele în jurul trupului meu tremurând și îmi sprijin capul de genunchi, lăsând libere suspine adânci. Fața parcă-mi arde, iar lacrimile ce alunecă necontenit pe obrajii mei ce au prins o culoare purpurie îmi fac durerea mai usturătoare. Pieptul mi se ridică și coboară greu, ca într-un ritm cavernos, vrând să arate că ultimele mele clipe de viață sunt aproape, că firul destinului se oprește aici pentru mine...
— Ți-am pus lumea la picioare, Amadora, îl aud din nou țipând și încerc să mă fac mai mică în colțul în care m-a aruncat fără vreo remușcare, te-am tratat ca pe o regină, în ciuda comportamentului tău, în ciuda faptului că ai fost doar o unealtă, continuă să țipe, iar inima stă să îmi iasă din piept din cauza fricii. Dar am greșit, iar situația asta se va schimba de acum înainte!
Îi simt palmele cuprinzându-mi umerii și mă ridică asemenea unei păpuși de la sol, chiar dacă picioarele îmi tremură tangibil. Îmi aduce chipul la același nivel cu al său și îmi prinde maxilarul cu mâna sa, strângând cu putere și mă forțează să-l privesc în ochii săi demonici.
Până să apuc să realizez, palma sa mare face contact cu unul dintre obrajii mei și simt cum cedez sub presiunea loviturii, căzând fără vlagă pe podeaua rece. Trupul îmi este manevrat cu vivacitate ca cel al unei marionete fără de viață și ajung din nou pe picioarele mele, dar susținută de brațele sale de parcă aș cântări cât un fulg.
O a doua palmă mă face să gem dureros, iar lichidul cald, vital vieții, începe să se prelingă ușor din buza mea, de-a lungul bărbiei, căzând pe podea, locul pe care, până în urmă cu câteva secunde, zăceam, așteptându-mi sfârșitul. Prefer să mor decât să mai trăiesc alături de acest monstru cu chip de om ce îmi face fiecare zi un iad. Un iad ce mi-a măcinat fiecare părticică a sufletului și a trupului, lăsând în urma lui un corp lipsit de speranță, neputincios, cu zeci de cicatrici.
— Oprește-te, șoptesc înainte să fac contact dur podeaua, iar capul meu să se lovească de ea, provocându-mi gemete îndurerate.
Pleoapele mi se închid, dar înainte ca toate simțurile să-mi piară, îl văd. Îl văd stând în fața mea, cu aceeași expresie dură pe chip, dar ceva pare schimbat. O urmă de compasiune și durere pare să încerce să îi îmblânzească figura demonică, dar rămâne în aceeași poziție, privindu-mă cum îmi dau ultima suflare..."
