RESENTIMENT

Capitolul unu

O toamnă, o iarnă și-o primăvară mai târziu...

Am zâmbit mândră, trecându-mi degetele printre șuvițele subțiri de păr care îmi mângâiau umerii.

— Îmi place, a apreciat Heidi rezemându-se de marginea de lemn pentru a vedea mai bine.

Heidi era studentă la prestigioasa facultate de arte și se angajase la Arson, cu puțin înainte ca eu să-l descopăr. Aveam la activ o legătură strânsă cu miros de cofeină încă de când terminasem cursurile, datorată exclusiv împărtășirii aceluiași vis: o carieră actoricească.

— Blugi uzați pentru sesiunile de improvizație, am sfătuit-o eu. O să-ți tocești destul fundul ăla frumos pe dușumele anul acesta.

După ce a pus capacul de plastic, a scos un marker din buzunarul pantalonilor negri. Ea fusese admisă la facultate nu cu mult după ce eu o absolvisem.

— Și doar, fă emoțiile să...

— ...lucreze pentru tine, m-a întrerupt ea și rânjind, a trecut cu markerul peste pahar. 

Un sfat pe care-l primisem și eu, la un moment dat, de la cineva. Cineva care n-avusese vreodată legătură cu arta, dar care pe atunci avea un interes crescând față de... o artistă. Imediat ce am plătit, ea mi-a zâmbit şi mi-a întins paharul.

— Cred că ai nevoie de o restricție de la cofeină. 

Strângând din buze, mi-am coborât privirea pentru o secundă la paharul pe care-l ţineam în mână.

— Nu pot. Nu tocmai, am adăugat eu nehotărâtă. Nu vreau să-l... uit.

Buzele i s-au unit într-o linie perfect dreaptă, sesizând imediat schimbarea de atmosferă. Am inspirat adânc, dorindu-mi să nu mă poată înțelege vreodată. Ridicând paharul în semn de salut, am zâmbit şi m-am întors spre local. 

Țintindu-mi cu privirea masa la care obișnuiam să mă așez, de lângă geam, m-am depărtat de bufet, lăsând-o pe Heidi în spate. Era liberă și mă aștepta.

M-am așezat și oftând, mi-am scos laptop-ul. Sorbind o gură din cafeaua amară, mi-am coborât umerii tensionați, așteptând update-ul sistemului. 

Cum am pus paharul pe masă, scaunul mi-a fost împins ușor în față, hârjâitul piciorului de metal făcând înconjurul cafenelei. Tresărind, mi-am ridicat privirea pentru a surprinde câteva priviri ofuscate. Inspirând adânc, m-am întors cu fața către cel din spatele meu.

Nu-i știam numele, dar i se putea spune Dezinteres, în ciuda ochilor săi de-o culoare cu cenuşa, care surprindeau orice... absolut orice, de sub perdeaua de păr răvășit, asemenea cearceafului meu dimineaţa.

Mulțumit de faptul că-mi captase atenția într-un totul, buzele i s-au ridicat ușor într-un zâmbet zeflemitor, făcându-i pistruii din colțurile ochilor să danseze. Eu nu am zâmbit.

— Ai întârziat, mi s-a adresat el. De obicei îți bei cafeaua la 8.

O finalitate de tatuaj îi răsărise pe gât, de după guler. Nimic prea vizibil. De parcă nu se dorea a fi vizibil.

— Îmi place ce ţi-ai făcut la păr, mi-a spus apoi, pe un ton admirativ. Îţi stă bine...
— Ne cunoaștem? l-am întrerupt eu confuză.
— Eu, mi-a răspuns el punând accent pe primul cuvânt, te cunosc...  

Spunând asta, privirea i s-a mutat dintr-a mea undeva pe suprafaţa mesei.

— ... copilul iernii, a completat el.

Am făcut ochii mari la auzul apelativului atât de intim. Urmârind-i privirea, cu inima în dinţi, m-am întors, suspectând suprafața mesei. Și atunci le-am văzut. Cele  două cuvinte scrise cu litere încâlcite, de mână, într-un mod neglijent pe marginea paharului.

,,Copilul iernii''

Cu o seară înainte de octombrie. Aveam frunze lipite de tălpi. Afară era frig. Pierdusem o pagină sau două din capitolul curent pe care îl citeam. Nici nu dădusem comanda și deja așteptam nebunia de ciocolată caldă pentru care îndrăznisem să întârzii acasă.

— Domnișoară...

O mână bărbătească, bronzată, cu degete lungi și râuri sangvine evidente mi s-a așternut, de nicăieri pe pagină. Dintr-un motiv minim de panică, am închis cartea. Ridicându-mi brusc privirea, am întâlnit  fugitiv expresia ușor încruntată ce înrăma o pereche de ochi negri, asemenea onixului.

— Îmi cer scuze că vă-ntrerup, dar... a spus el, înclinându-și capul spre barista.
— Desigur... desigur...

Coborându-și privirea la mâna lui, a surâs.

— De asemenea, dacă se poate să...

Ridicând din sprâncene, am redeschis în grabă cartea și dându-mi părul de pe faţă, m-am apropiat de tejghea.

— Neagră? m-a întrebat ea. 

Aruncând o privire peste rândurile creionate de pe panoul din spatele ei, am închis cartea. Strângând din ochi a neatenție, am inspirat adânc.

— Neagră. 

Deși știam că nu este momentul, am început să răsfoiesc cartea în căutarea paginii pierdute. 

— Numele?

Mi-am dres vocea pentru o pronunţare cât mai accentuată.

— Sierra.

—Sierra, a repetat ea şi eu am aprobat.

Imediat ce am găsit pagina, am aşezat cartea cu faţa în jos pe blat şi mi-am scos portofelul pentru a plăti.

— Aşteptaţi la capătul tejghelei până ce colega mea se va ocupa de comanda dumneavoastră, mi-a cerut ea întinzându-mi bonul împreună cu restul aferent.

Lăsându-mi picioarele să alunece până în capătul tejghelei, bătând cu degetele în blatul lucios, l-am urmărit pe bărbatul cu ochi negri dând comanda.

În aşteptarea mea, atenţia mi-a fost atrasă de profiul său pictat în linii fine, cu linia maxilarului ceva mai pronunţată. Un fes simplu, care se oprea deasupra sprâncenelelor, un guler ce-i acoperea jumătate de gât, o jachetă desfăcută...

Am simţiti ceva atingându-mi degetele şi luându-mi pentru o clipă privirea de pe imaginea sa, mi-am țintit paharul ce tocmai îmi fusese aşezat în faţă. Mulțumind, mi-am luat paharul şi am ieşit pe uşă. 

La nici câteva secunde, am auzit uşa deschizându-se în urma mea, sunet urmat de o prindere trainică de umăr. Întorcându-mă cu faţa, am întâlnit aceeaşi încruntătură, adăpost pentru cei doi ochi fascinanţi.

Întreaga sa imagine ducea lipsă de culoare, căci îmi păruse cu totul învăluit în întuneric, parcă... născut din noapte. Și-a lăsat capul ușor într-o parte, mutându-și privirea la paharul meu. Păstrase încruntătura. Mâna sa nu-mi părăsise umărul.

— Sierra.

Numele meu i-a evadat printre buze într-un şir de aburi denși.

— Ai un nume foarte frumos! E prima dată când îl întâlnesc.

Ochii îi sticleau. Avea o voce profundă şi un accent plăcut.

— Un nume rece, pare-mi-se. Ca iarna.

Am surâs.

—Încântat să te cunosc, copilul iernii, mi-a şoptit el de parcă ar fi fost un secret.

Am dat să spun ceva, însă umbra de zâmbet care i-a îmbrăcat buzele m-a făcut să-mi înghit orice fel de intenție.

Atrăgând priviri insuportabile pentru a doua oară în aceeași zi, m-am ridicat de pe scaun , mi-am strâns lucrurile într-un mod așa-zis violent și am pornit în grabă spre ieşire, urmărită de privirea lui.