RESENTIMENT

PROLOG

Cu un an înainte...

M-am rostogolit pe partea opusă, acceptând îmbrăţişarea rece a cearceafului. Privind printre gene priveliştea oferită de fereastra larg deschisă, am strâns mai bine perna în braţe. Abia dacă puteam distinge ceva dincolo de fereastră, căci totul era scăldat în lumina puternică a unei dimineţi de vară. Palmele au început să-mi transpire şi aerul devenise parcă... tot mai sufocant.

Mi-am adâncit faţa în perna moale, bucurându-mă de sunetul unor paşi bine cunoscuţi care venea din hol, atât de leneşi, atât de domoli. Sunet ce a fost înlocuit pe nesimţite de cel al unei respiraţii atât de liniştite, acompaniat de un oftat şi de scârtâitul leneş al uşii. ;i-l putem închipui, stând chiar acolo, în spatele meu. Rezemat de tocul uşii, cu mâinile încrucişate la piept, purtând acei pantaloni închişi la culoare şi tricoul alb în care obişnuia să doarmă, aducând cu sine mirosul puternic de cafea. O asociere instinctivă specifică. El iubea cafeaua, iar cafeaua părea să-l iubească pe el. Cine nu l-ar fi putut iubi?

Imaginea unui surâs care ţinea locul salutului de dimineaţă. Strălucirea din ochii lui atât de somnoroşi.

M-am ridicat din pat şi schiţând un zâmbet, mi-am şters lacrimile triste din colţurile ochilor. Apropiindu-mă de ușă, surâsul i s-a transformat într-un zâmbet. El a întins o mână şi s-a aplecat pentru a-mi săruta fruntea, însă mâna nu a mai ajuns la mine şi sărutul s-a risipit odată cu el.

În bucătărie, sora mea, Adeline, cu fața către blat, turna cafea într-o banală cană albă. Uniforma o prindea foarte bine: bleumarin, recent modificată pentru construcția ei, deși atletică, totuși destul de firavă. Părul i se scurgea din caschetă, pe spate, într-un râu de nuanțe caramel. A scos două căni și cheile agățate la centură, au început să se lovească între ele cu zgomot. Un zgomot atât de familiar, care-mi aducea aminte de serile târzii în care ajungea tata acasă din patrulare, mult prea obosit, mirosind a frig și fum de țigară.

M-am oprit în spatele ei și privind țintă la cana de cafea aburindă, imagini de noaptea trecută cu mine plângându-i în braţe mi-au înțețoșat mintea. Am aruncat o privire la încheietura sa delicată, amintindu-mi mângâierile menite să mă calmeze şi care... în toată acea admirație de moment, a fost înlocuită treptat de o mână puternică, uşor bronzată în comparaţie cu nuanţa palidă a surorii mele. Și întorcăndu-se cu fața spre mine, ochii ei senini și blânzi de căprioară, au luat forma unor ochi atât de negri, numai umbre și întuneric. O pereche de sprâncene groase și un zâmbet care a lăsat-o fără respirație. Fragmente din el.

O tresărire și cana i-a alunecat printre degete. Am urmărit căderea sa, porțelanul înfigându-se ca o săgeată în gresie. Am privit-o explodând, înecându-mi tălpile în cafea fierbinte și cioburi.

Ceea ce m-a trezit, a fost auzul propriului meu nume, atât de accentuat, încărcat de atât de mult reproș. Cu toate că vocea aceea, nu-i aparţinea în niciun chip Adelinei.

Trecându-mi palmele peste față, am strâns din ochi și m-am aplecat asupra dezastrului. Ca o umbră, în cafea, i-am văzut în treacăt chipul. Nu atât de limpede pe cât mi-aș fi dorit, dar suficient cât să-l pot recunoaște, asemenea nopţii în care l-am cunoscut.

Născut din noapte.

Adeline s-a aplecat la nivelul meu, ridicându-mi uşor bărbia, astfel încât privirile să ni se întâlnească.

Privindu-mi reflexia în privirea sa îngrijorată, am înțeles de îndată că singurul dezastru din acea cameră eram tocmai eu. Cu bucăţi din suflet împrăştiate peste tot în jur, asemenea cănii de ceramică, întreaga esenţă scurgându-se, asemenea cafelei pe gresie.

- O să mă asigur că-ți iei calmantele înainte să plec, mi-a spus ea zâmbind compătimitor.

Fusesem diagnosticată cu sindromul inimii frânte.

Și era doar vina lui.