Capitolul 22: Zori de iubire

114 14 8

Dedicatie pentru Simona Neag


Parcă stau de ere în brațele acestui bărbat străin, dar care îmi pare totuși atât de cunoscut. De îndată ce-am simțit că sunt liniștită, m-am desprins cu regret.

Ochii mi se duc spre tabloul spânzurat de perete. Mă intrigă.

― Cine este?

― E stră-străbunica mea. I se mai spune și Doamna în albastru ".

Nu e cu putință. Doamna în albastru nu este decât un mit urban.

― Stră-străbunica ta este celebra Doamnă în albastru?"

El zâmbește vag, amuzat de uimirea mea sinceră de copil.

― Nu este cea despre care se zice că și-a otrăvit soțul și apoi l-a incinerat?

― Cam mult folclor prin căpșorul tău. Partea cu otrăvirea are povestea ei, dar incinerarea se practică în familia mea de generații. Cât despre faptul că bântuie prin acest conac...Cei care au scris asta au o fantezie debordantă...

― Nu puteau lăsa așa legendă fără speculațiile cuvenite, nu?

Cercetez mai atent tabloul, apoi observ un obiect albastru prins în buclele femeii. Mi-am dus mâna instinctiv spre coc iar Vladimir a înțeles gândul meu.

― Pieptenele îi aparține Victoriei. L-a purtat în ziua nunții ei.

Am dat să desprind obiectul, vrând să-l înapoiez, dar el m-a oprit.

― A fost un dar.

― Nu pot! Este o bijuterie de familie. De ce mi-o dai mie?

― Am motivele mele, mormăie el, pe când vocea îi este dublată de un gest tandru.

Și mi-a cuprins fața în mâini, întărindu-și cuvintele, sorbindu-mi buzele cu ochii.

L-am privit cu pupile speriate, neștiind ce are de gând. Se apropie de mine cu vădite intenții păcătoase, așa că am închis pleoapele, încercând să îmi adorm conștiința. Mă așteptam la tot ce poate fi mai rău, când simt o apăsare fină pe frunte... Niște buze calde care mă pecetluiesc în mod cast.

Am rămas nemișcată, ascultându-i răsuflarea tulburată, simțind cum miezul pieptului îmi ia foc de un dor nemaiîntâlnit până acum. Sunt așa de slabă în aceste clipe dar totuși... el nu s-a gândit să profite de situația mea dezonorantă.

Magia se destramă, fiindcă mă desprind pentru a doua oară, lăsându-l cu buzele nesărutate, arse. Nu pot să fac una ca asta! Legile morale, conștiința, chiar sufletul mi-o interzic. Doar inima nebună tânjește la ceea ce nu poate avea.

― Ar trebui să plec acasă... E târziu...

― Prea târziu... mă îngână el, vorbind cu dublu sens.

Mă cuprinde tristețea. Da, are dreptate. Amândoi avem. Ne-am întâlnit când nu se mai poate face nimic. Sunt atâtea lucruri care ne despart!

Lumina de mai înainte e înlocuită de umbre. Îl simt deodată distant.

― Vino... O să luăm mașina mea.

Nu am protestat, ci m-am lăsat trasă de mâna lui, condusă spre ieșire.

Am traversat coridorul gol, simțindu-i degetele cum mă strâng încrâncenat, luptându-mă cu nodul din gât și cu lacrimile. Parcă ar fi ultimele noastre clipe împreună, înainte ca fiecare să se întoarcă la realitatea dură...

VLADIMIRCitește această povestire GRATUIT!