Capitolul 21: Demoni deghizați

Începe de la început

Înghit în sec și mă pregătesc să plec, când observ o umbră sinistră deasupra camerei. Umbra se lungește pe pereți, femeia își dă extatic ochii peste cap, iar bărbatul cu mască se prăbușește peste ea, cuprins de evlavia unui paroxism.

În clipa următoare umbra intră în trupul femeii iar ea se ridică în șezut. Începe să răcnească animalic, stârnindu-mi toate angoasele. Am tresărit și am înțeles pe loc, fără să-mi fi spus cineva, faptul că fuziunea lor necurată a fost cea care a atras acel duh întunecat. Peste o clipă, mă simt transportată într-un film horror. Recunosc chipul ei și rămân înțepenită, incapabilă să mă mișc.

Este rivala din Cerc, cea pe care Vladimir o numise Cassandra. Am scos un țipăt scurt și mi-am dus mâna la gura. Dumnezeule, ochii ei! Sunt complet negri!

Cei patru se întorc fulgerător spre grilaj iar mascatul mă privește ca mușcat de șarpe. Inima a început să-mi bată ca un gong, atât de puternic, încât simt că voi leșina. Fug, fiindcă aud poarta deschizându-se. Cineva este pe urmele mele!

Alerg, încurcându-mă în rochie, zdrobită de spaimă... Zăresc ușa bibliotecii parțial întredeschisă... Pe când voiam să traversez fanta, cineva se năpustește în spatele meu. Îl îmbrâncesc pe urmăritor, reușind să intru în cameră, dar el nu pierde vremea și mă asaltează iar. Mâinile ca niște chingi îmi înlănțuie burta.

— Încotro... Domnișoară Corb?

Când am auzit cuvântul corb am înlemnit. Cunosc această voce!

— Lasă-mă să plec sau Vladimir va afla totul!

— Ai uitat ce se întâmplă dacă ciripești?

Am oftat, mi-am mușcat buzele și m-am smucit. El îmi dă drumul, la care eu mă reped în spatele fotoliului, folosindu-l ca pe un paravan.

Bărbatul se apropie cu pași de prădător, scoțându-și masca cu un gest teatral. Acum înțeleg ce se întâmplă în sufletele oamenilor sechestrați de psihopați și torționari. Mintea mea nu a putut accepta de prima oară, dar acum nu mai este loc de îndoială. E Baronul!

— Tu?!

El rânjește satisfăcut, mulțumit de efectul devastator pe care îl are asupra mea.

— Numele meu este Aurelian. Îmi pare bine să te revăd, Miss Raven.

— Nu-mi mai spune așa!

— Nu ai aflat încă care este rolul tău în poveste? Ce trist... Căprioara nu are habar despre planurile lupului care se pregătește să o devoreze...

M-am lipit de perete, în vreme ce el încearcă o altă abordare, ceva mai pașnică, mai lipsită de agresivitate. Vrea să fie sigur că îmi voi ține gura închisă sau că voi avea brusc amnezie și voi uita scena de la subsol.

— Lasa-mă în pace, altfel o să regreți... îi zic cu un tupeu incredibil.

El râde, pe măsură ce se apropie de colțul meu strategic. Peste o clipă, mă înhață, în vreme ce strig după ajutor... Simt un tăiș rece lipit de gâtul meu și amuțesc.

— Șșst... Îți place? E atât de ascuțit, încât e suficient să apăs doar puțin și sângele tău va gâlgâi ca o cascadă... zice el rece, dar cu cealalta mână pe sanii mei.

Nu mă va omorî, nu în casa plină de oaspeți, nu în reședința lui Vladimir!

— Ce dracu' vrei? întreb printre dinți, cu ultimele puteri.

Ușa se deschide brusc, o siluetă înaltă îl înșfacă pe agresor de guler iar corpul meu este eliberat de degetele acelea brutale, care mi-au strivit pielea și sufletul.

Înainte ca Aurelian să reacționeze, pumnul viguros al celuilalt îl aruncă peste masă, iar răpitorul meu cade pe spate icnind, lovindu-se de un dulap.

Se ridică cu greu, mugind, scuipând sângele care îi pătase buzele.

— Nenorocitule! urlă Vladimir scos din minți și se năpustește asupra lui.

Acesta se pregătește să se apere, luând o poziție defensivă, dar nu este deloc pregătit pentru mânia apărătorului meu. Fără să țină cont de cuțit sau de cine este în fața lui, Vladimir îl snopește în bătaie. Baronul îl strânge de grumaz, încercând să îl oprească, împingându-se în pieptul lui ca un berbece.

Aud zgomote înfundate și închid ochii. Când am îndrăznit să privesc, îl văd pe agresor culcat la podea, dezarmat, învinețit complet, cu figura de nerecunoscut. Lama cuțitului lucește în mâna lui Vladimir, care îi aruncă o privire ucigașă. Simțind intenția lui m-am repezit și l-am apucat de braț, încercând să îl liniștesc.

El rămâne fixat cu ochii spre inamic, ca și când ar fi cuprins de o transă.

— Te rog, oprește-te... Nu merită.

Buzele lui strânse, nervoase, ochii întunecați, alura lui întreagă mă sperie. Mă privește lung apoi ridică receptorul telefonului fix. Peste câteva clipe, huidume în costum intră fulgerător în cameră, îl reperează pe împricinat și-l ridică de jos destul de brutal.

— Escortați-l pe Baron afară din reședință, pe ușa din dos... Nu tulburați oaspeții!

— Da, domnule! zic ei sincron, ca la armată.

— O să plătești pentru asta! îi zice Baronul printre dinți, umilit și mânios.

— Afară din casa mea, vierme!

Gazda face un semn iar paznicii îl împing afară, trântind ușa în urma noastră și lăsându-ne singuri și tulburați. Stau sprijinită de perete, dorind să îmi revin. Scena s-a petrecut atât de repede, că pare desprinsă dintr-un film.

Deodată, mâinile lui Vladimir mă cuprind și mă prăbușesc obosită la pieptul lui. Mă las sedusă de îmbrățișarea caldă, simțindu-i bătăile neregulate ale inimii... Senzaț ia îmi amintește de ceva vechi, acum pierdut...Dragostea tatălui meu.

— Ești bine?

— Da, îngaim eu, emoționată de atingerea mult prea neașteptată și familiară.

Îmi mângâie pletele cu gesturi duioase, care nu au nimic carnal în ele.

— Ce voia de la tine?

— Mă tem că am intrat pe un teritoriu nepermis... L-am surprins făcând un ritual, la subsol... E numai vina mea, nu știu ce a fost în capul meu...

— Ai descoperit ușa secretă?

— A fost un accident, mă dezvinovățesc eu repede, cu fața roșie.

Ochii noștri se întâlnesc, născând o sclipire de simpatie. Îl văd zâmbind.

Până nu demult, părea demonul vieții mele, dar peste un moment a devenit cavalerul în alb, care a salvat domnița la ananghie din ghiarele monstrului.

VLADIMIRCitește această povestire GRATUIT!