14. Eu, el... nu

1.5K 193 43

Mă uit fascinat la ea, exact ca la un tablou de artă în care pictorul și-a vărsat sufletul la propriu în creația sa. Obrajii, ca două roșii sunt haioși și naturalețea ei e fără margini. Își frânge degetele și am înțeles încă din cantină că ăsta e modul său de a se calma sau probabil încearcă să se facă nevăzută acum.

Eu însă, zâmbesc tâmp spre prietenii noștri care s-au aliniat pe pat. Xavier și Mora încă privesc spre noi de parcă am fi obiecte neidentintificate căzute dintr-un ozn, pe când Raina încearcă să-și lungească gâtul către Hannes. Acesta a ocupat covorul alb din fața patului și butonează telefonul de zor, făcându-mă și pe mine curios. Când iau contact vizual cu micuța noastră sufletistă, mă simt vinovat că nu pot face nimic să o știu fericită. A greșit îndrăgostindu-se de Hannes și el greșește că îi dă apă la moară și nu clarifică lucrurile o dată. Până la urmă, ce-i așa greșit în a recunoaște că nu poți simți nici măcar un sâmbure de iubire pentru o femeie?

— Ați făcut schimb de salivă? întreabă Mora, rozându-și unghiile.

Ce aș mai fi vrut eu...

— Nu nu, lasă asta. O să avem un prichindel? contraatacă Hannes și simt cum lumea stă să mi se prăbușească în cap. Îl săgetez cu privirea, vrând să-i dau cu telefonul în cap. Ar trebui să-și vadă de conversația lui în continuare, căci nu pare atras de ce se întâmplă în camera asta.

Teresa pufnește zeflemitor și-mi dă una peste ceafă, oprindu-mă din râs. 

Îmi întorc fața spre ea, masându-mi ceafa. Ochii îi sunt îngustați și se uită urât la mine. De parcă eu am pus-o să se pună în poala mea și să facă pe doctorița. Dacă știam că gașca o să apară, o aduceam mult mai aproape de mine, dar am fost prea surprins de tot ce s-a întâmplat ca să mai fac altceva.

— Dar hei, noi nu vrem să știm dacă vă încălecați voi. Destul mi-au sângerat urechile de la vecinii de vis-a-vis, se plânge Xavier și-și trece cu palmele peste față.

Acum mă simt și mai nedumerit. De când avem vecini? Căci Stivie mă asigurase că ultimele două camere de lângă noi niciodată nu se ocupă. Și că, vom fi singuri.

— Eu, el... nu. Vocea Teresei este întreruptă din cauza țipetelor feminine. Tăcerea se lasă morbidă și privesc spre Xavier, care își presează mâinile de urechi din nou. Apoi un val de gemete se aud cu putere și mă abțin cu greu să nu izbucnesc în râs. Cireșica de lângă mine și-a mărit ochii și încearcă să-și vâre capul cât mai adânc în pulover, dar fără reușită. E rușinată din nou, iar pigmentul aprins îi acapără acum și o porțiune din gât.

—Mama mă-sii, ăștia au venit la cămin doar ca să și-o tragă? întreabă Mora, ridicându-se ca o tornadă din pat.

Râd pe înfundate, dar și puțin furios de situație. Stivie ar trebui să-și facă bagajele de pe acum, căci situația dată de față nu-mi convine. Iar suma de bani primită i-ar aduce și niște necazuri.

—Propun să mergem să mâncăm ceva, apoi să ne distrăm. S-a deschis un bar nou și cică-i super. Muzică de calitate, gagici, alea alea... trebuie cumva să uităm incidentele din ultimul timp, nu Diego?

Îmi dau ochii peste cap, deși ideea nu strică deloc. În sfârșit Hannes propune ceva demențial. Mâncare, bar... sună ca și cum aș putea să fac lucrurile să fie mai roz între mine și Tes. Și chiar îmi doresc să nu mai fie furioasă pe mine.

Mă aplec spre ea, și-i șoptesc la fel de suav ca acum câteva minute.

— Poartă ceva drăguț pentru mine, cireșico.

Drac inocentDescoperă acum locul unde povestirile prind viață