13. Poate îți era mai bine în altă cameră

3.5K 388 77

        Însă nu durerea este cea mai mare problemă, pentru că deși sunt momente când simți că nu mai poți, atunci ești totuși conștient că simți ceva. Orice. Știi că sufletul tău oricât de zdruncinat ar fi, totuși există. Îngrozitoare sunt acele momente în care ai senzația că nu mai simți nimic. Atunci îți dorești, mai mult ca niciodată, ca acea durere să se întoarcă înapoi. Să o trăiești și să-ți ocupe iar sufletul, să nu mai simți senzația de goliciune, de pustiu și de cădere în gol.

        Îmi țin brațul sub cap și încep să casc, vremea de afară dându-mi o stare de somnolență și beatitudine. Plouă în continuu și pufnesc când privesc spre ceasul care abia se mișcă. Petalele ce îl înconjoară în culori calde și deschise îmi amintesc de răsăriturile verii, când o problemă era de însemnătate mică și nu puneam accent pe nimic ce m-ar putea perturba. Acum, e vorba de Teresa, e vorba de amicii mei, e vorba că ceva se creează înăuntrul meu și încerc să nu-mi complic existența mai mult decât e deja. Abia dacă au trecut două ore de când ne-am întors, două ore în care nimic nu s-a schimbat. Decât noi, pentru că am ajuns la campus uzi până la piele.

        Apa se aude de la duș de ceva vreme și încerc să-mi țin ochii deschiși. Sunt obosit, frustrat și încă nervos pe tot ce s-a întâmplat. Încerc să-mi axez gândurile să o ia pe alt drum, dar se întorc la loc. Chipul slăbănogului și cuvintele ce m-au secerat adânc în inimă, sângele, pumnii, chipul Teresei și cuvintele spuse de aceasta. Totul e o învălmășeală și expir aerul cu greu. Nu-mi era dor de complicare, mă bucuram de starea de liniște pe care o căpătasem cu greu.

        Renunț la gândul că în seara asta voi participa la a doua cursa, căci vremea nu dă niciun semn de ameliorare. Mi-ar fi prins bine să-mi descarc nervii prin adrenalină și câștigând din nou. Îmi trec cu palmele peste față într-o încercare slabă de a mă trezi și mă ridic în capul oaselor, lăsând picioarele să atingă covorul alb și pufos de lângă pat. Mă uit spre fereastră, picurii de apă prelingându-se pe geam. Decid să mă ridic din pat și să dau câteva ture, astfel risc să adorm și nu-mi doresc asta până ce Teresa nu iese de la baie. Simt nevoia să vorbesc cu ea, dar sunt și nervos că a judecat înainte să știe adevărul. Bănuiesc că ar trebui să tac, căci nu eu am aruncat cuvinte greșite în bătaia vântului. Și în cele din urmă, ca să fiu sincer, nu-mi doresc lângă mine un om care judecă aparențele înainte de a vorbi cu mine. Acum mă simt și mai rănit decât eram, căci adevărata situație mi-a brăzdat capul cu fulgere de realitate.

        Mă apropii din nou de fereastră și privesc mânios spre cer. Afară este o adevărată furtună și picăturile de ploaie cad în rafale puternice, creând un sunet plăcut. Aleea campusului e acoperită de frunze și bălțile s-au format prin pâlcurile de iarbă decolorată. Toamna își ocupă vertiginos locul și inspir aerul cu greu, știind că nopțile de vară nu se vor mai întoarce și că în curând cursele se vor diminua. Camera asta a prins viață, datorită Teresei. Lucrurile ei sunt așezate peste tot, dând culoare, pe când, cutiile mele încă stau lângă pat, neatinse. Poate că odată și odată o să las deoparte dorințele și o să-mi urmez țelurile. Nu mai pot permite ca situația să continue la fel, căci, nu sunt sigur că drumul ce se formează este unul de care să mă pot ține, iar ca o dezamăgire nu mai vreau să fiu în ochii nimănui.

         Privesc spre teancul de bani aruncat pe noptieră, la ceasul ce ticăie tot mai slab de parcă i-ar ceda bateriile în orice secundă, iar apoi îmi închid pleoapele preț de câteva secunde. Sunt un vulcan de stări și nu știu cum să fac să mă calmez.

        Sunetul ușii se aude și-mi deschid un ochii, privind spre corpul micuț înfășurat într-un prosop mov. Și apoi îl deschid pe următorul, făcându-i mari. Pot jura că aerul mi-a ieșit din nări sub formă de flăcări și refuz să privesc în podea sau la bărbăția mea, care sigur a prins viață. Nu pot să mint, sângele chiar îmi clocotește în vene și cele două picioare ușor bronzate îmi vor veni de hac într-o zi. Mârâi jucăuș și o aud pufnind, în timp ce-și scoate din dulap câteva haine. Mă privește furioasă când se întoarce cu fața spre mine și îmi mențin privirea ageră pe fesele ei care se bălăngăne chiar și pe sub prosop. Sigur o să mor sau sigur o să-mi moară, pentru că abia mă mai pot abține să nu sar pe ea înainte să închidă ușa la baie. Câteva imagini cu mâinile ei lipite de ușa cabinei de duș și spatele ușor cambrat îmi aleargă prin fața ochilor și-mi frec fruntea obosit. Fata asta e o divinitate de la zei, menită să mă stoarcă de orice energie, să mă înnebunească și să mă facă să o doresc mai mult decât o fac acum.

Drac inocentDescoperă acum locul unde povestirile prind viață