12. Ce e fericirea?

2.6K 360 57

       Sunt pietrificat, incapabil să explic ce am în suflet acum. Durere, furie, deziluzionare, confuzie, răzbunare sunt puținele stări ce mi se învârt în minte ca un cocoloș. Privirea mi-e ațintită în părul șaten al Teresei care plânge, iar eu mă simt intrat într-un vortex distructiv. Pumnii încă îmi sunt încleștați, furia clocotește înăuntrul meu ca un jăratec și nu m-aș fi oprit niciodată dacă ea n-ar fi apărut. Cuvintele asiaticului mi se învârt în cap cu durere și-mi săgetează inima. E mult prea negru acum în jurul meu ca să mai văd colorat, să mai simt fericire sau o stare de pace. Am erupt după atâția ani și nu m-am putut opri. Aproape l-am omorât în bătaie, ochii îmi erau întunecați, pumnii grei și nemiloși, setea de răzbunare atingând apogeul. Mi-am simțit inima cum moare, la fel ca în copilărie și am lăsat ghearele trecutului să mă acapere în totalitate. Am acționat și nu-mi pare rău că i-am șters rânjetul de pe față.

       Chiar dacă nu am avut o copilărie ca a unui copil normal, am încercat să supraviețuiesc și să nu mă plâng sau să mă las înfrânt pe drumul desfrâului. Am plâns, m-am blestemat, am alergat prin ploaie și frig, dar am reușit să fac față încercărilor în lipsa unor părinți sau rude.

       Începutul drumului meu tumultos a prins contur în portul Harwich, situat în nord-estul comitatului Essex, mai exact în satul Parkeston. Alergam cu o plasă de portocale prin bălțile lăsate de ploaie, imediat după ce jefuisem un magazin din centrul orașului și zâmbeam. Polițiștii îmi pierduseră urma rapid și cine știe pe unde se învârteau acum pentru a găsi o mogâldeață de treisprezece ani. Stomacul îmi forfotea dureros și am început să merg mai încet, dar cu același zâmbet ștrengar pe buze. Auzisem că portocalele sunt dulci și bune de la o femeie ce cumpărase înaintea mea vreo două plase. I-am urmat exemplul, doar că eu nu aveam bani ca să le plătesc așa că am luat-o la fugă. Norocul meu nu durase mult, căci câțiva polițiști s-au și luat după mine de îndată ce vânzătoarea ieșise țipând în urma mea că sunt hoț. Sau ghinionul, pentru că m-am lăsat purtat de întâmplări și nu văzusem polițistul ce alerga în calea mea. Înainte să pună mâna pe mine, am cotit pe o străduță ce știam că e înfundată, dar era ultima mea șansă să scap. Ignoram strigătele sale să mă opresc și mi-am adunat toată puterea pe care o mai aveam, pregătit să sar. Am prins plasa cu dinții și mi-am încordat brațele pentru a mă prinde de pubelă și a mă urca pe ea. Odată ajuns sus, mi-am luat avânt și m-am prins cu degetele de cotlonul ce bloca calea spre cealaltă parte a străzii. M-am zdruncinat puțin și aproape că am scăpat plasa, dar cu greu am reușit să trec pe partea cealaltă. Am icnit când am atins betonul cu tălpile goale, izbind o baltă și împroșcând cu apa din ea în jur. Mi-am mărit ochii când am văzut un bărbat cu părul cărunt că l-a înjunghiat pe altul și am înghițit în sec. Sângele îmi înghețase în vene, respirația mi se precipita și inima, săraca, bătea să-mi spargă pieptul. Să mă întorc nu mai aveam cum, iar să continui era o luptă ca și pierdută din start. Am icnit speriat când ochii bărbatului m-au reperat și apoi la strigătul polițistului. M-am întors cu fața spre zidul pe care-l sărisem și m-am dat câțiva pași în direcția opusă, văzând degetele polițistului. Fără să mai țin cont de pericol sau că aș putea păți ceva, am luat-o la fugă spre bărbatul cu privire glacială și l-am prins de mână, trăgând de el să mă urmeze.

   — Haide haide, polițistul vine! am spus neînfricat în timp ce alergam cu el în spatele meu.

        Mâna îi era rece ca gheața și răsufla greu. Nu ținusem cont că poate a fost rănit sau bătut, eu continuam să fug și voiam cu disperare să nu-l prindă nici pe el polițistul. Nu știam de ce voiam să am încredere în el și de ce mă încăpățânam să-l trag după mine, în loc să mă salvez singur. Privirea aceea îmi înfiorase șira spinării și-mi făcuse părul să se ridice țanțos în creștet, dar totodată îmi inspirase forță și încredere.

Drac inocentDescoperă acum locul unde povestirile prind viață