10. Îți respect dorința

2.7K 370 96

        Privesc stânjenită după ușa batantă ce duce spre celelalte saloane, încercând tot mai mult să nu mă observe nimeni. Mama s-a dus acasă să-mi pregătească supa cu găluște, preferata mea și eu am rămas iar singură. Mi-a promis o jucărie nouă și mintea mea e tot mai ocupată de gândul ăsta: o mașină nouă pentru colecție, o armată cu soldați în uniformă, o pușcă cu bile colorate. Nu știu ce va alege, dar o să sar în sus de bucurie dacă va fi ceva nou. Tata niciodată nu s-a descurcat cu cadourile, de fiecare dată luându-mi doar păpuși ce le-am donat celorlalți copii din salon în speranța că-i voi face să zâmbească. Dar nimeni nu zâmbește aici, cu excepția mea. Până și doctorii îmi spun că sunt o rază de lumină pe secția aceasta plină de durere.

        Deși sunt conștientă că și eu sunt bolnavă și că corpul poate să-mi cedeze într-o zi, nu încetez să răspândesc zâmbete. Ceilalți nu zâmbesc și poate îi doare ceva... pe mine nu mă doare. Chiar dacă am mâinile înțepate peste tot, am început să nu mai sesizez aceeași durere. Mă simt sănătoasă, dar nu par. Acum chiar arăt ca un băiețel, fiindcă pletele ondulate ce le țineam în câteva codițe, au căzut. Hainele colorate, cu buline și flori, au fost înlocuite de hainele albe și de halatul negru pufos.

       Deschid ușa cu toată convingerea și o iau la fugă pe hol, de îndată ce nu mai observ pe nimeni. Astăzi vreau să privesc apusul, deși de fiecare dată a trebuit să-l văd doar pe geam. Sunt perspicace și după ce ajung pe holul principal, văd în fața mea ușile mari și semnul de ieșire deasupra lor. Zâmbesc cu gura până la urechi, fiind mulțumită că am reușit și scap un chicot de bucurie, luând-o la fugă înspre ele. Dar, imediat, calea îmi este blocată și icnesc când îmbrățișez două picioare. Sfioasă ridic privirea în sus și înghit în sec la vederea îngrijitorului cel rău.

   — Pușlama mică. De câte ori o să încerci să fugi? Ești un copil bolnav, trebuie să stai închisă! zbiară și-mi presez palmele mici peste urechi.

       Nu mai vreau să-l aud! De fiecare dată mă prinde și-mi repetă aceleași cuvinte. De ce e așa rău cu mine? Simt lacrimile cum mi se preling pe obraji și încep să țip când mă ridică de pe jos și mă pune la spinare. Nu mai vreau să mă întorc acolo, vreau acasă!

                                                                                              * * *

       Țip puternic și mă ridic în șezut, simțind aerul cum îmi încarcă plămânii. Clipesc des și aproape scap alt țipăt când îl văd pe Diego lângă patul meu, ținându-mă de mână. Mă privește pierdut, cu ochii osteniți și cred că l-am trezit din somn. Inima îmi bate cu putere în piept și-mi presez mâna de ea, încercând să o fac să se calmeze. Razele aurii brăzdează pe jumătatea camera și mă uit pierdută către fereastră, realizând că s-a făcut aproape noapte. Oftez lung și-mi trec palmele peste față, apoi peste păr pentru a-l potoli. Încă mai port hainele de astăzi și răsuflu ușurată. Numai gândul că Diego mi-a văzut corpul mă face să roșesc puternic și să mă gândesc la lucruri nesănătoase pentru mintea mea.

   — Ce s-a întâmplat? întreb năucită de visul urât ce mă bântuie încă din copilărie.

       Deși au trecut ani buni de atunci, aminitirile se revarsă ca o avalanșă peste mine. Credeam că visele urâte îmi vor da pace dacă plec departe, dar sunt ca niște cicatrici, mereu cu mine la orice pas.

   — Înainte de toate, vreau să știu dacă ești bine? M-ai speriat azi, adaugă și îl privesc în ochi. Oricât aș căuta un răspuns acum, totul e în ceață.

   — Da, sunt... mi-e somn doar. Și de ce stai pe jos? spun și încep să râd.

   — Ai ocupat tot patul, după cum vezi. Voiai să-ți perturb somnul de frumusețe? râde și el și mă înghiontește ca să mă dau mai încolo.

Drac inocentDescoperă acum locul unde povestirile prind viață