8. Stai departe de ea

Începe de la început

       Fac total abstracție de tocilar, adică asiatic, care deja și-a deschis caietul și cartea. Teresa se uită sfioasă în față, probabil pusă la curent cu perspicacitatea profesorului. Nu îmi văd deloc prietenii printre cei ce sunt mai în față. Știu sigur de băieți că ar fi trebuit să fie aici, dar nu știu dacă au putut să fie matinali, atâta timp cât mi-au ținut isonul la băutură. Ceasul indică ora opt fix și-mi rotesc ochii, deja plictisit de punctualitatea moșneagului cu chelie.

   — Deschideți cărțile la pagina trei. Astăzi îl vom readuce la viață pe Kennedy, turuie și-l privesc de aici de sus ca pe un gândac ce îl vreau strivit.

       Teresa pune cartea la mijloc și-mi dau ochii peste cap. Nu am nevoie de istorie, atâta timp cât n-am avut încotro decât s-o fluier anul trecut ca să pot trece. Moș blestemat!

   — Știe cineva ceva despre el și a sa viață? spune și scanează mulțimea.

      Se uită câteva secunde și apoi aruncă cu creta în direcția mea. Teresa se ferește și scoate un icnet, dar tot este nimerită. Se pare ca moșul nu mai are țintă, căci zâmbesc drăcește, dar totodată îmi pare rău de cireșică.

   — Domnișoară Serrano, ne puteți lumina? Veniți în față, să vă auzim mai bine! zice și îmi astâmpăr cu greu chicotul.

      Teresa însă s-a albit la față și se ridică robotic, îndreptându-se spre scări ca să le coboare. Abia acum observ fusta ilegal de scurtă ce o poartă și înghit în sec. Simt nevoia să frâng mai multe capete, căci nu numai asiaticul se uită lung și oftează la fiecare pas ce-i face fesele să se balanseze. Maiculiță, spun și încerc să par cât mai degajat, deși umflatura din pantalonii mei nu-mi indică decât o erecție uriașă.

      Se postează în fața profesorului care își deschide agenda scorțoasă și groasă, probabil notând numele ei. Nu-i a bună, căci îmi aduc aminte perfect ziua în care m-a trecut și pe mine. E ca și cum, odată ajuns scris acolo, ți-ai semnat sentința la moarte.

   — Nu știu decât că a fost al 35-lea conducător. Numele său complet a fost John Fitzgerald Kennedy și s-a născut la 29 mai 1917, spune și își strânge degetele în pumni.

   — E un început, dar nu suficient să promovezi în această instituție. Documentează-te mai bine pentru data viitoare! tună mânios și-l privesc încruntat. Îmi ridic mâna în sus, așteptând să mă observe. Nimeni nu se ia de cireșică, atâta timp cât e nouă aici și pe mine m-a ochit cu brio.

       Își fixează ochelarii rotunzi pe nas și tușește câteva secunde, reperându-mă în mulțime. Îmi face semn și imediat mă urnesc din loc. E timpul ca moșneagul să primească o lecție stufoasă de la elevul ce-l credea lipsit de cunoștințe.

   — Ei bine, spun și mă postez lângă Teresa. Toți ochii sunt pe noi și mă uit la ea, care pare atât de instabilă încât mai are puțin și-o ia la fugă. Să nu mai zic că ochii i-au ieșit din orbite, probabil neașteptându-se să o scot din asta tocmai eu.

   — Domnule Sanchez, o onoare să vă avem astăzi în față, la cuvânt. A trecut un an, dacă-mi aduc aminte! zice și-l privesc fără expresie.

   — Viața lui Kennedy a fost plină de evenimente în cei șaizeci și șase de ani pe care i-a trăit. A fost membru al congresului american și senator înainte de a deveni al 35-lea președinte. În toamna anului 1941 s-a alăturat marinei, iar după doi ani a luptat în Pacificul de Sud, ajungând rănit.

   — Lupta cum s-a încheiat, dacă acesta a fost rănit? întreabă Cervenschi și-mi caut cuvintele prin cap. Deși încă mă doare capul, îmi mai aduc aminte lucrurile esențiale.

   — În spatele liniilor inamice, a condus oamenii înapoi în siguranță și a primit medalia de eroism. În 1943 a fost trimis înapoi în Statele Unite și promovat ca și locotenent.

   — Domnișoară Serrano, așa să fiți pregătită data viitoare! o admonestează și-l privesc urât. Șatena doar dă din cap, frângându-și degetele. Ne mai puteți spune și cum a murit, domnule Sanchez? replică și mă privește din nou.

   — Bineînțeles! A fost asasinat în orașul Dallas. Trei focuri de armă s-au tras asupra lui, unul dintre ele, lovindu-l fatal în cap. Presupusul asasin se spune că a fost Lee Harvey Oswald, dar nu știe, deoarece acesta a fost ucis înainte de a le spune anchetatorilor cursul întâmplărilor.

   — Minunat! Puteți să vă întoarceți la locurile voastre.

      Zâmbesc șarmant și o las pe Teresa să o ia înainte. Nu pot rata să văd acel posterior care mi-a ridicat șlițul în sus încă de la primele ore ale dimineții, mai de aproape. Constat că e mult mai curbat și ferm decât am putut să văd de sus și suier prelung când mă așez la locul meu. Asiaticul se uită ca la felul paișpe și mustăcesc pe sub mustăți. Nu cred că se aștepta la asta, când de fapt, nici eu nu mă așteptam. Se pare că atunci când faci cunoștință cu dracul și te arde în cazan, trebuie să înveți să supraviețuiești.

      Teresa își trece mâinile prin păr frustrată și încerc să deduc dacă e bine, căci chipul îi e schimonosit și fără culoare. Îi înmânez sticla de apă cu care am venit și-mi mulțumește pe un ton jos.

   — Ești bine? o întreb și-mi răspunde doar dând din cap. Bea cu foc aproape toată apa din sticlă și zâmbesc. Se pare că dracul a ținut-o și pe ea în cazan!

      După mica mea reprezentație, Cervenschi a umplut tabla cu scheme și ani, spre final subliniând anul morții lui Kennedy. Sunetul iritant al clopoțelului se aude cu putere, fiecare ridicându-se cu chef în picioare. Îi fac loc Teresei să iasă, căci îmi face semne că nu mai poate sa țină până la baie. Râd și îi las cale liberă, uitându-mă cum se strecoară printre ceilalți spre ușă.

      Asiaticul își strânge lucrurile după pupitru și prind pixul cireșică-i, ce pare că l-a uitat aici.

   — Felicitări. Ai fost bun acolo jos! exclamă și zâmbește cu un colț de gură.

   — Auzi, Kon Jong sau cum te-oi numi? Înfățișarea ta nu-mi provoacă decât greață și dorința de a-ți lăsa gura fără dinți. Stai departe de ea! mârâi și-mi încleștez pumnii. Mă privește uimit, ridicându-și o sprânceană.

   — Nu-i o achiziție ca să fii stăpân pe ea! zice și se ridică, încercând să mă sfideze.

   — N-o să mai fii stăpân pe picioarele tale, că o să ți le înfășor după gât. Numai să nu stai tu departe de ea!

      Îl bat în piept cu degetul de două ori și mă întorc, luând-o la pas spre ieșirea din amfiteatru. Mă joc cu pixul, riscând să-l stric la modul în care apăs fără milă pe el și încerc să-mi găsesc prietenii, care par ca și intrați în pământ. Migrena își face apariția din nou și mă crispez, sătul deja de ziua asta. A început prost, oare continuă și mai prost?

A/N: m-aș bucura mult mai mult să vă știu părerea, decât voturile.

Drac inocentDescoperă acum locul unde povestirile prind viață