Patruzeci

91 9 6


Mă apropii de ceașca spartă de lângă perete și-i strâng rămășițele în palmă, ca pe o biată dragoste fragedă, sfărâmată de ghinion. Nu știu cum se face că, mă simt eliberat, și o dorință dubioasă de a face curat pune stăpânire pe mine. Într-adevăr, nu îmi pun prea multe întrebări legate de asta, nu e prima oară când mi se întâmplă ceva asemănător. Trec de la o stare la alta ca un bipolar, însă totul funcționează conștient, cu fiecare respirație și bătaie a inimii, mă calmez, îmi relaxez simțurile, mă eliberez. Ceea ce este satisfăcător și înfricoșător de plăcut, de asemenea.

Strâng până și hainele „clai peste grămadă" de pe jos, spăl ibricul de cafea cu rămășițele de zaț de pe fund, și farfuriile în care goleam cutiile cu mâncare gata preparată de la „Home Food", ce livrează și acasă. Trebuie să recunosc, au niște fasole foarte gustoase, cu riscul lor, desigur, însă așa cum spunea un prieten din copilărie, ce-i frumos fără sacrificii?

Acum că în sfârșit văd camera mai ordonată, scot agenda de sub pernă și înșirui câteva cuvinte, notițe, date importante și gânduri. Găsesc pe pagina precedentă un „Marți – Brittany" și îmi amintesc de promisiunea mea. Trebuie să mă văd mâine cu ea. Și cu mama, mai nou. Mă simt odihnit și plin de energie. Deși știu că mâine dimineață voi zăbovi un pic mai mult în pat pentru că lenea mă va înlănțui între așternuturi, nu intenționez să mă culc la loc.

Ceasul telefonului arată trecut de miezul nopții, iar eu am de gând să dau un telefon important, cu toate că sunt perfect conștient că nu este un moment potrivit pentru discuții și afaceri. Însă eu sunt Jeffrey și îmi permit orice.

— Alo, mamă? Nu te îngrijora, sunt perfect sănătos. Nu mă însor, din păcate pentru tine, dar am nevoie să iei primul tren mâine dimineață și să vii aici.

— Jeffrey? Ești bine, puiul mamei? Ce s-a întâmplat, nu are cine să-ți gătească? Știi că tatăl tău e bolnv, doar...

— Mamă, promit să nu te rețin mai mult de o săptămână. Te rog doar, să vii de urgență! Nu faci mai mult de câteva ore... așa-i?

Aud un oftat înăbușit, acompaniat de sforăitul zgomotos al tatei. Mama încuviințează, și nici măcar nu știe ce o așteaptă. Însă de un lucru sunt sigur, va fi nemaimpomenit de amuzant, și poate un ajutor chiar binevenit! Asta desigur, pe lângă dosarul cu posibile partide pe care îl voi primi până la final, din care va trebui să-mi aleg „sufletul pereche".

Închid și mă întorc la agenda mea, pe care mai notez câteva lucruri. Mă doare spatele însă, așa că mă mut la birou și deschid sertarul încuiat, a cărui cheie o țin mereu la mine și pe care o prețuiesc infinit. Da, știu, sună siropos, însă în acel dulăpior am o viață de om. De la scrisori, jurnale, caiete cu poezii și însemnări, gânduri înșirate în carnețele, și poze, până la flori presate, agrafele de păr furate de la Melody și încercări eșuate de picturi...

Toate-s amintiri.

Fără să îmi dau seama cum, mă trezesc răsfoind jurnalul din primul an de facultate, când visam la o dragoste pură, un viitor strălucit; ah, cât de naiv și inocent păream să fiu! La nici 20 de ani, mi se părea că dețin lumea între palme și o modelez cu degetele-mi după bunul plac. Se pare că nu a fost așa, iar eu mi-am risipit tinerețea într-o agonie a așteptării. Și eu mă întreb de ce, de unde această motivație, în contrast total cu personalitatea mea orgolioasă și dură?

Pe o altă foaie de hârtie, scrisă probabil mai recent, mi-am dat singur răspunsul. Am un punct sensibil, cum avea și Ahile, doar că al meu nu e trupesc, ci însăși inima mi se frânge, topește, rupe și urlă de durere, când nu am grijă de ea. Iar eu n-am avut grijă de ea, ba chiar am tăvălit-o prin cele mai urâte mocirle, am călcat-o în picioare și am lăsat și pe alții să se bucure de acest privilegiu.

Doctorul de sufleteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață