IX Psalm XXXV

18 2 0

Iubesc soarele care despuie cerul

De mormântul dens de stele, dimineața,

Care se târăște pe buruienile din grădină

Și care se risipește-n spațiu cum se risipește

Frișca pe pișcoturi.


Soarele care se crapă-ntre jaluzele

Pătate de galben și murdar,

Iar ochii mei-s pierduți tot spre ele

Pierduți și ei în amar


Ce e soare? De ce mă chemi?

De ce-mi cureți de galben ochii obosiți?

Vrei să vin afară, să mă joc cu tine

În nisip?


Câte figuri voi mai sculpta cu tine

În nisip, până să le ia vântul

Să le risipească-n el cum te risipești

Și tu, în vară?


Iubesc soarele de dimineață[1]

Care mă sărută pe frunte,

Ca să mă trezesc.

Doar dacă nu erai tu[2]

Aș fi putut dormi oricât

Aș fi vrut.  


   [1]  Addendum  : 

Doar că eu mă trezesc mereu

La șase, când e bezn-afară

Și frig pe hol, și-n suflet gol, care cară

Conștiința că sunt îngreunat

A nu știu câta oară.


Și-nghețându-mi picioarele 

Și cedându-mi genunchii trudiți

De mătănii sfinți -- soarele,

Îmi șoptesc, cu plămâni obosiți

De rugi fierbinți -- soarele --


Soarele -- astfel este păcatul meu,

Pot numai să visez.

Dar păcatul se șterge.


   [2] Addendum :  

După astfel de vise care mă ard

Cum m-arde fiecare jenă vie și vină,

Îmi rămâi numai tu, Iisuse,

Și-ntru lumina Ta vom vedea lumină.




Coroana de steleCitește această povestire GRATUIT!