ROTHCHESTER- Suveranii Banilor

1

     Cartea e in curs de rescriere, dar nu sterg aceasta varianta, pana nu o termin pe cea "buna".

   „Aceasta nu este o poveste tristă, nu este o poveste comică. Nu este pesimistă, nu este optimistă. În aceste pagini, veți afla povestea familiei mele, o familie distrusă de propria putere și de propriile miliarde. Veți citi despre iubiri eșuate, escrocherii, droguri, sex, bani, secrete, răzbunări, putere, speranță. De asemenea,veți afla în ce măsură evreii conduc într-adevăr lumea din umbră. Ne-am născut cu o lingură de aur în gură și ne-am înecat cu ea. " Anthony Northgard

I
         

          Steve Hasani își aranjă nodul de la cravată pentru ultima oară și se privi în oglindă. Barba aspră, crescută în cele trei zile, care trecură de la ultimul bărbierit, îi împodobea într-un mod foarte masculin, maxilarul bine conturat. La cei patruzeci de ani ai săi, Steve era încă burlac, unul care se bucura din plin de viață, dar care, asemenea marinarilor, nu se oprea definitiv în niciun port.

Ziua aceea de 1 decembrie 2011 avea să fie una memorabilă, din simplul motiv că o așteptase atâția ani de zile. Știa exact ce trebuia să facă și știa că pentru a se pune în mișcare, mama lui trebuia să moară. Și a murit. A murit cu doar o săptămână în urmă.

O respecta pe femeia care-l crescuse într-o măsură considerabilă, singură și nu voia ca ea să fie implicată în toată povestea ce avea să înceapă în ziua aceea răcoroasă de decembrie. Mama lui suferea de cancer de plămâni în faza terminală, dar doctorii erau optimiști și i-au spus că un tratament bazat pe chimioterapie i-ar putea prelungi viața cu cel puțin doi ani de zile.

Nu cancerul o ucise pe Martha Johnson, ci un golan de vreo optsprezece ani, dependent de cocaină, care în încercarea de a-i fura poșeta, o înjunghiase mortal în piept chiar în momentul în care părăsise clinica.

Steve închise ochii, încercând să-și ia mintea de la evenimentul tragic și să-și concentreze atenția pe ceea ce avea de făcut.

Ieși din casă și-și ridică gulerul până la gură, apărându-se de viscolul violent. Nu mai văzuse o așa zăpadă de ani de zile. Urcă la volanul mașinii sale înzăpezite și porni motorul. Știa că nu avea să fie bine primit, dar nu conta. Tatăl său, Dumnezeu să-l ierte, îl pregătise pentru această zi.

Conduse pe drumul aproape pustiu, timp de cincizeci de minute, și apoi se opri și parcă la două blocuri distanță de clădirea care-l interesa pe el. Luă o gură de aer și se dădu jos din mașină, croindu-și drumul spre blocul cu fațada de un crem deschis. Urcă cele trei etaje cu inima în gât și un gol în stomac.

Ajunse în fața apartamentului 33. Sună de câteva ori la sonerie și așteptă răbdător și destul de liniștit, în ciuda nodului din gât, pe care nu-l putea înghiți nicicum.

Se întoarse pe călcâie, hotărât să plece, căci fratele său vitreg fie nu era acasă, fie era, dar nu voia să deschidă. Într-o sincronizare perfectă, demnă de un film hollywood-ian, ușa se deschise, iar în prag apăru cel pe care-l căutase. Un tânăr cu ten măsliniu și ochi negri. Era îmbrăcat într-un tricou șifonat și niște pantaloni largi, ceea ce-l duse pe Steve la gândul că abia se trezise. Poate-l trezise chiar el.

— Hmm, gemu tânărul somnoros, frecându-și ochii cu dosul palmei și căscând profund, ești matinal, văd.

— Doar când am lucruri importante de rezolvat. Pot să intru?

Brunetul se dădu la o parte și-i făcu loc să treacă, după care își târî picioarele după el. Se așezară la masa din bucătărie și rămaseră într-o liniște deplină câteva clipe.