Speranţa moare ultima

Speranţa moare ultima //4\\

//4\\

Dimineaţa a venit repede, prea repede. Am făcu un duş şi restul rutinei de dimineaţă. Apăruse o altă problemă: în ce să mă îmbrac. În mod normal, aş fi aruncat pe mine primele haine pe care le găseam, însă ştiam că dacă voi face asta, Mark mă va omorî.

Am scotocit prin tot dulapul. Am găsit nişte haine mai vechi din care am ales nişte blugi albaştri cu un tricou vişiniu cu ceva scris pe el. Mi-am luat balerinii negri. Mi se părea foarte ciudat să fac toate astea fără ochelari. Deveniseră o parte din mine. Mi-am pus o banderolă de asemenea vişinie care îmi oprea părul să intre în ochi.

M-am uitat în oglindă. Eram diferită. Nu foarte, dar totuşi. Nu era îmbrăcămintea mea de zi cu zi, dar nici o schimbare nu ar strica. Totuşi, preferam comoditatea dată de hainele cu o mărime mai mare. Obiceiurile vechi mor repede, saumor eu din cauza lor.

Mi-am luat ghiozdanul şi am coborât.

- Bună dimineaţa! 

- Bună dimineaţa! mi-a răspuns mama veselă. 

- Unde e tata? 

- A trebuit să plece mai devreme. O să mă duc şi eu la magazin cam într-un sfert de oră. 

- Bine.

Mi-am mâncat micul dejun, după care am plecat spre şcoală.

Familia mea are un micuţ magazin cu animale. Nu sunt tocmai pasiunea mea, dar sunt foarte drăguţe. Nu avem nici unul acasă. Una din regulile mamei: munca e muncă şi rămâne la muncă. Asta înseamnă fără animale acasă. Ea şi tata sunt aproape tot timpul acolo. Muncesc din greu, dar mai ales se joacă cu animalele. Este visul lor din copilărie să aibă un Pet shop şi să petreacă tot timpul alături de animale, aşa că cine sunt eu ca să le răpesc plăcerea asta? Nimeni. Nici eu nici fratele meu nu i-am oprit să-ţi trăiască visul.

Fratele meu... ce dor îmi e de Aaron. Acum e la facultate. Studiază medicina. Nu e tocmai cea mai uşoară sau ieftină facultate, aşa că părinţii mei nu uită să mai şi muncească printre sesiunile de joacă.

Când eram mai mică obişnuiam să îi ajut şi eu, dar acum mă concentrez mai mult pe şcoală. În timpul liber mă relaxez. Oricine are dreptul la odihnă, nu?

Parcarea şcolii era pe jumătate plină. Maşini care mai de care mai scumpe îşi căutau locul de parcare. Nu e un oraş mare, dar nici mic. Majoritatea sunt destul de înstăriţi. Ce bine e de ei! Nu trebuie să muncească pentru nimic, primesc totul pe tavă. În schimb eu am strâns câteva luni bani pentru un Ipod, în timp ce ei doar au spus că vor o maşină şi au primit imediat cel mai nou şi scump model apărut pe piaţă. Cu toate astea, sunt doar o adunătură de ţânci bogaţi şi răsfăţaţi care nu îşi mai încap în piele. Din fericire, nu toţi sunt bogătaşi pe aici...

În partea stângă pe scări stăteau Mark, Jack şi Ashley. M-am îndreptat spre ei, însă nu fără a primi câteva privire. Ce au păţit astăzi?

- Ceau! 

- Ceau! mi-au răspuns în cor. 

- Lasă-mă să ghicesc: ţi-ai pus lentile. 

- Nu Jack. Doar că Cineva mi-a rupt ochelarii, i-am aruncat o privire cu subînţeles lui Mark.

- Haide, Olivia, oricum nu mai trebuia să-i porţi, a început să se agite cu telefonul în mână, probabil jucând din nou ceva.

- Nu contează, asta nu înseamnă că trebuia să îi distrugi. 

- Trebuia să mă asigur că nu-i vei mai purta, a răspuns zâmbitor.