Ce ascunde o inimă nobilă

Unirea sufletelor chinuite de timp

Mic rezumat al capitolelor anterioare: Eduardo o sărută pe Bea, care fuge speriată de sentimentele sale. Apare Diego, prietenul vechi din copilărie al Beei, pentru care ea nutrea sentimente. Urmăriți în continuare povestea de dragoste a Beei, pe Eduardo sau pe Diego îl va alege?

Fericirea era cel mai important cuvânt, care o ar fi putut să o descrie pe Bea în această dimineață. Încă de când se ridicase din pat, era toată numai un zâmbet, împărțea zâmbete și vorbe bune în stângă și în dreapta, asta făcea de obicei, dar acum, ceva era diferit, ochii ei sclipeau. Fiecare angajat îi zâmbea înapoi și pentru un moment, uitau de problemele lor.

Își lăsase părul drept pe spate și îmbrăcă o rochie simplă, albă, brodată cu modele florale albastre. Rochia dintr-un material fin o făcea să pară o copiliță gingașă, care se bucura de soarele strălucitor, ale cărui raze parcă se revarsă peste ea. Felipe o aștepta în salon și îi zâmbi cu subînțeles.

-Ce bine arăți surioară! O complimentă, dar aceasta se uită nerăbdătoare pe geam sperând să zărească trăsura lui Diego, dar rămasă dezamăgită când nu văzu nimic. Stai liniștită, Bea! Diego a ajuns și te așteaptă la intrare. Se amuză Felipe pe seama ei, iar ea roși toată și-l înghionti în fotoliul său. Acesta gemu înfundat ca și cum ar fi primit un pumn puternic în piept. Ce lume! Se miră el. Le dai o mână de ajutor și așa te răsplătesc.

Bea își dădu ochii peste cap și se grăbi la intrarea din palat, unde, într-adevăr, o aștepta Diego, care o îmbrățișă imediat și apoi îi sărută obrajii și buzele pentru o secundă. Fu de ajuns ca Bea să rămână fermecată de buzele sale. O săruta cu atâta pasiune, deloc brutal și cu voia ei, nu ca...Mai bine nici nu îi pronunța numele acelei bestii, acum Diego era cu ea și o va proteja de el.

-Vino, să mergem. Îi prinse mâna într-a lui și o ghidă spre trăsură, o ajută să urce, apoi urcă și el și se așeză lângă ea.

-Unde mergem? Întrebă dornică să știe unde se vor plimba.

-Nu fi nerăbdătoare, Bea, vei afla în curând. Îi spuse el amuzat de faptul că ea încă se comporta ca un copil curios. Lăsă un moment de tăcere, apoi îi prinse mâna și mărturisi: Nu îmi vine să cred că suntem din nou împreună, îmi pare doar o închipuire. Îi sărută lung mâinile tremurânde de la emoție. Ea se cuibări în brațele sale și închise ochii. Da, era un vis și pentru ea, un vis frumos, la care nici nu avea curaj să se gândească înainte. Dar acum el era aici și doar asta mai conta pentru ea. Era ireal de frumos ce i se întâmpla.

Îl iubea mult! Și știa că și el o iubea mult. Sufletele lor erau legate încă din copilărie, iar acum totul era mai intens după atâția ani chinuitori de tăcere. El era al ei și numai al ei, iar ea era a lui și numai a lui. Alături de el se simțea de neînvins, ar fi putut să se confrunte cu întreaga lume pentru el. El purta semnul iubirii lor pe brațul său drept, era însemnat cu numele ei, cât de mult o putea iubi dacă decise să rămână cu numele ei pentru o eternitate pe trupul său? Infinit, credea ea. Da, el o iubea infinit, iar ea era sigură de asta. Nu putea fi mai frumos acum. Chiar dacă o ducea în cel mai mizerabil și dărăpănat loc acum, ea tot ar fi fost fericită alături de el. Doar de el avea ea nevoie, de el și de iubirea lui.

-Cred că am ajuns. O înștiință el. Bea se ridică și privi pe geam, văzu un deal cu o pădure deasă și o apă întinsă. Se întoarse spre el.

-Unde suntem?

-La moșia familiei Giarlo. Un zâmbet larg apăru pe fața ei. Au trecut ani buni de când nu a mai fost aici. Veneau des aici la picnicuri, la vânătoare, de Crăciun sau oricând li se făcea dor. Apoi auzise că după ce a rămas părăsită se dărăpănase. Avea multe camere și grajduri pentru animale. Avea o sală de mese mare și un salon cu un șemineu și un pian, la care cântau mereu copiii încântându-i pe adulți, iar uneori părinții ei cântau împreună zâmbind complice, doar ei știind de ce. Un pod lung ducea spre moșia înconjurată de apă/

-Atunci să mergem, ce mai așteptăm? Spuse ea nerăbdătoare, amuzându-l. O ajută să coboare, apoi o urmă. Ea se sperie când auzi trăsura îndepărtându-se.

-Nu îți face griji, se va întoarce. O liniști el, iar ea aprobă.

-Am o idee. Spuse ea cu zâmbetul pe buze. Să ne întrecem. Nici nu așteptă aprobarea lui că își ridică poalele rochiei și o luă la fugă peste podul, care ducea spre moșie. El începu să râdă, apoi o luă și el după ea și aproape de intrare o prinse din urmă și o îmbrățișă din spate.

-Am câștigat. Țipă ea fericită.

-Nu e corect. Ripostă el. Ai trișat. O întoarse spre el încruntat, dar nu putu să nu zâmbească când aceasta îi scoase limba.

-În dragoste și în război, totul e permis. Afirmă ea hotărât.

-Și aici ce este? Dragoste sau râzboi? O întrbă serios de această dată. Ea își lasă privirea în jos și roși, iar el înțelesese răspunsul. O prinse de mână și deschise poarta moșiei, apoi intră împreună cu ea. Totul era la locul lui, iar dacă cărămizile nu ar fi fost îngălbenite de soare, de nea și de ploi. Urcară câteva scări pentru a intra. Înâuntru totul era gol, erau doar niște încăperi întunecate și reci. La etaj, de asemenea, doar că mai erau câteva tablouri uitate cel mai probabil, acum erau deja învechite și nu se mai cunoștea ce întruchipau acele tablouri. Diego se opri în dreptul unei odăi. Bea își aminti foarte bine că aceea era odaia ei, odaia în care stătea de fiecare datâ cànd venea aici.

-Vrei să intri tu prima? O întrebă Diego, iar ea aprobă timid. Apăsă pe clanța rece a ușii și o deschise. Era o odaie mai mică decât și-o amintea. În copilărie, părea o odaie imensă cu in pat cu baldachin imes, dar acum era o odaie mică, care nu crescuse odată cu ea. Și aceasta era aproape goală. Focul era aprins în șemineu, iar pe jos erau câteva perne și cearșafuri. Ușa balconului era murdară și cu greu se întrezărea ceva. Diego intră repede și închise ușa pentru a nu lăsa căldura să iasă.

-Ai aranjat pe aici. Spuse Bea și făcu câțiva pași spre șemineu.

-Da, nu am vrut să răcești.

Bea zâmbi slab, chiar dacă el nu o vedea. Și se apropie de ușa de la balcon, pe care o deschise încet și se prinse de balustrada rece de marmură. Privi peste întreaga moșie, apoi peste pădurea verde. Era frumos! Totul era atât de frumos, parcă totul se înfrumuseța datorită iubirii lor.

Bea tresări când simți ceva rece în jurul gâtului său. Își duse màna la piept și își coborî privirea. Era un colier gros din aur cu pietricele mov. Apoi simți brațele lui în jurul ei.

-E un colier cu un zeu hindus.

-E superb! Mulțumesc!

-Mă bucur că îți place! Îi șopti apoi îi sărută creștetul.

Mai au stat acolo în liniște câteva secunde, poate chiar minute. Fără să scoată vreun  cuvânt. Doar să se  gândească, fiecare știe la ce.

-Să intrăm, se face frig. O îndemnă el și ea aprobă, apoi intrară înapoi la căldură.

Diego se apropie de ea și îi prinse mijlocul și o apropie de el. O sărută încet, iar ea își puse mâinile peste barba sa mândàind-o apoi își plimbă degetele prin cârlionți săi.

-Bea. Gemu el.

-Da. Spuse ea știind deja ce avea să urmeze între ei pe materialele fine de pe podea. Ei aveau să se unească, nu doar cu sufletele, ci și cu trupul. Trebuiau să se unească pe de-a întregul. Să se unească două suflete chinuite de timp. El să fie cu totul al ei, iar ea cu totul al lui. Să se bucure unul de altul, acolo unde au petrecut cele mai frumoase momente unul alături de altul. Să atingă apogeul și să își șopteascâ tot ce nu și-au spus pentru atâta timp. Să se făgăduiască unul altuia.

N/a
Cât a trecut? O lună? Două. Au trecut două luni și doua zile de la ultimul capitol postat. Îmi oare rău! Dar sper sa va placa acest capitol și sa ma Iertați, de data asta promit solemn sa postez mai des. Am multe idei pentru cartea aceasta și pentru continuare, pentru cealaltă carte și pentru una noua. Nu am postat atât de mult Timp, deoarece mi-a fost mai greu sa ma acomodez in primul an de liceu.
Va pup și aștept multe păreri!