O zi în plus

Capitolul 11 - Sângele din suflet

     Și, contrar așteptărilor mele, nimeni nu bagă de seama, deși biblioteca nu e goală niciodată.

     Pășesc rigidă prin golul abandonat în tăria peretelui și tot ce văd sunt simple fantasme provocate de lămpile cu fosgenit plasate, într-un rând drept și elegant, în zidul neuniform. Albastrul palid îmi ademenește irisurile și tind să ating fierul ruginit de care corpurile responsabile sunt susținute. Tresar când același zgomot aspru îmi inundă urchile. Mă dau în spate și privesc în urmă. Peretele ce mi-a deschis calea adineauri, acum s-a închis. Ceva mă ține de spate și când dau să văd ce, țip. Îmi înăbuș imediat sunetul și mă îndepărtez de zona blestemată, cu capul ușor plecat, privind cu dispreț acea pânză de păianjeni, care tocmai era să-mi ofere pe tavă un atac de inima. Este scris în istoria insectelor: aveam să mor tânără. Cotesc la dreapta, apoi la stânga, până ce o ușă mă obligă să încetiinesc, ca mai apoi să mă opresc de tot.

     O pot deschide? mă întreb și mă împing în ea cu toată forța pe care o am.

     Fără zgomot, ușa se deschide ușor. Flăcări, mult mai puternice decât cele din tunel, dansează pe chipul meu într-un vals lent și înfricoșător. Pielea mi se face de găină când întâlnește absurzitatea frigului de aici. Lumina de aici explică de ce lămpile sunt încă aprinse în tunel, deși mă îndoiesc de faptul că nimeni nu știe de acest pasaj.

     Unde mă aflu?

     Se aud lanțuri. Respirații scurte. Necontrolate.

     Apoi, zăresc o fată.

     O fată închisă într-o celula sumbră, cu gratii negre și scorojite la capete. Nu are nicio haină pe ea și mă privește fix, cu ochii mari, iar eu nici nu stau pe gânduri: mă grăbesc înspre celulă și îmi întind degetele spre gratii, însă mâna groasă și puternică, dominantă, ce vine din spatele meu și mă apucă strâns de încheietură îmi încurcă planul.

     La început tresar, apoi chipul lui Minuet îmi apare în fața ochilor.

     — Îmi pare rău, Avril, dar nu te pot lăsa să faci aia.

     — De ce nu? mârâi, printre dinții încleștați.

     Nu pot să descriu uimirea de pe fața lui. Probabil nu s-a așteptat de schimbarea mea bruscă de temperament.

     — Ce a făcut atât de grav, încât să aibe parte de acest tratament? strig. Nu și-a făcut reverența în fața Prințului? Sau nu a reușit să-i satisfacă poftele?

     — Domnișoară Rivera! strigă și el, la rândul său, ecoul vocilor noastre răsunând prin fiecare colțișor.

     Dacă Minuet nu se teme că am putea fi auziți, atunci nu am motive de îngrijorare.

     — Dacă îmi dai voie, pot să-ți explic.

     — Nu-ți dau.

     Oftatul său se aude la fel de tare. Cred că îl aduc la limita răbdărilor.

     — Numele ei e Livie.

     — Ți-am spus că nu-

     — Și e în spatele gratiilor pentru binele ei, mă întrerupe fără ezitare.

     — Pentru binele ei?! strig frustrată, din nou.

     Cred că îmi pierd mințile.

     — Cum ar putea cineva să fie închis pentru binele său? Să-i răpiți libertatea?

     Minuet mă privește serios. Nu își clintește ochii din irisurile mele. Buzele îi sunt strânse și uscate, iar palmele deschise larg.
Nu uita, Avril, nu e deloc uimit că tu te afli aici.

     — Toți copiii știu zvonurile conform cărora Majestatea Sa ucide Visătorii, mai ales dacă aceștia sunt de gen feminin.

     Cum ar putea cineva să nu le știe? Vorbele vin și pleacă prin toate orașele din Norkdeal: Periferiile, Nyros, Yildyz, Golful Vahsa, Orașul Ciorilor… și multe altele. Ele intră în fiecare casă și le știi chiar și fără să vrei.

     Privesc spre celulă. Părul lui Livie e negru și slinos. Nu ai cum să ignori duhoarea ce plutește în aer. E slabă până la oase. Îi pot vedea coloana prin pielea spatelui. E plin de răni adânci. La fel și încheieturile, care stau atârnate de lanțurile groase prinse de perete.

     Are loc să se miște prin celulă, dar nu poate ajunge la gratii.

     — Avril, spune și mai apăsat, înaintând un pas. Keyron n-a ucis niciodată un Visător.

     — Nu, și-a pus păpușile să o facă în locul lui. Cum ar putea Prințul să-și mânjească palmele cu sângele celor inferiori ca și mine? îi răspund cu toată ura de care dispun.

     Cuvintele mele au un oarecare efect asupa lui. Nu mă mai privește pe mine, ci pe Livie, iar următoarea lui șoaptă mă lasă rece:

     — Greșești. Livie e sora mea.

     — Poftim? e singurul lucru ce-mi iese pe gură. Dar lui Theo i-ai spus că a ucis-o!

     — Știu ce i-am spus fratelui tău. Îmi pare rău, Avril, dar trebuia să găsesc o Visătoare care ar putea să o înțeleagă pe Livie mai mult decât o fac eu și, totodată, să îi fie de folos și Prințului. Ai fost persoana perfectă.

     Și folosită. Persoana perfectă și folosită.

     Deja sunt două persoane pe care să le ajut și habar nu am cum. De parcă pe mine m-ar ajuta cineva.

     — De ce nu vorbește?

     Acum, privim amândoi spre Livie, iar ea spre noi. Sau, mai degrabă, spre mine.

     Mă simt vinovată, deși nu sunt. Fricoasă, deși nu sunt. Dar, cu siguranță, sunt mințită. Exact de persoanele în care începeam să cred.

     — Nu-ți pot spune cauza, dar îți împărtășesc efectul: Livie suferă de demență. Toți Visătorii aduși la Palat suferă de demență și se sinucid, Avril. Livie nu are încă toate simptomele, lucru ce îmi mai dă o speranță.

     — Toți aduși la Palat? întreb încet, pentru mine.

     O să înebunesc și eu?

     — Prima e amnezia. Nici măcar nu-și amintește de mine, de vocea sau chipul meu. Apoi, urmează agnozia. O demența frontotemporală. Nu vreau să moară sora mea, Avril. Nu mai vreau să moară nimeni.

     Ciudat, asta venind din partea prietenului Prințului. Nu pot să cred nimic din ce îmi spune, dar nici nu pot ignora ce se află în fața mea. Livie e bolnavă, cum aș putea eu să o vindec?

     — Minuet, se aude o voce cunoscută din spatele nostru. Și Avril, spune Clara.

     Se pare că nu am descoperit singură culoarul secret. Am primit puțin avânt de la spate din partea Clarei. Trebuia să îmi dau seama.

     — Ești căutată de o nouă slujitoare, draga mea. Iar tu, băiete, ar fi bine să te grăbești. Majestatea Sa vrea să vorbească cu tine.

     Și… o luăm de la capăt.