Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 1

Cathia are cel mai frumos fund din Europa. Pe o coloană a podului de pe Corso Francia o inscripție în graffiti roșu strălucește cu toată nerușinarea.

Alături, un vultur regal, sculptat cu mult timp în urmă, l-a văzut cu siguranță pe făptaș, dar nu o va spune niciodată. Puțin mai jos, ca un pui de vultur apărat de ghearele de marmură, stă el.

Părul tuns foarte scurt, grumazul înalt ca al unui pușcaș marin, geaca Levi's întunecată.

Gulerul ridicat, țigara din gură, ochelarii Ray-Ban pe ochi. Are un aspect de dur, doar că lui nu-i prea pasă. Un zâmbet foarte frumos, doar că puțini sunt cei care au avut norocul să-l aprecieze.

Câteva mașini la capătul podului s-au oprit amenințător la semafor. Stau acolo în rând ca la o cursă, dacă n-ar fi atât de diferite. Un Fiat 500, un New Beattle, o Micra, o mașină americană greu de identificat, un Fiat Punto vechi.

Într-un Mercedes 200, un deget plăpând cu unghia roasă lovește ușor un disc. Din difuzoarele laterale vocea unei trupe rock prinde viață pe neașteptate.

Mașina înaintează urmând fluxul. Ea ar vrea să știe Where is the love... Dar oare există cu-adevărat? De un lucru e sigură, voia ca sora ei de pe bancheta din spate să nu mai repete insistent:

‒ Pune-l pe Eros, hai, vreau să-l ascult pe Eros.

Mercedesul tocmai a trecut când țigara, de-abia terminată, căzu jos, aruncată cu o mișcare precisă, mânată și ajutată de o adiere de vânt. El coborî treptele de marmură, își aranjă blugii și sări pe Honda blue VF 750 Custom ușor zgâriată pe lateral. Ca printr-o minune se regăsi printre mașini. Piciorul drept în Adidas oprește sau accelerează motorul care îl împinge puternic ca un val în traficul aglomerat.

Răsare soarele, e o dimineață frumoasă. Ea merge spre școală, el încă nu s-a dus la culcare după noaptea precedentă. O zi ca multe altele. Dar până la urmă nu va fi ca celelalte.

Roșu.

El o privește. Geamul este coborât. O șuviță de păr blond decolorat îi descoperă gâtul firav. Un profil lejer, dar hotărât, ochii albaștri, gingași și liniștiți, ascultă visători și aproape închiși acel cântec. Această calmitate îl surprinde.

‒ Hei!

Ea se întoarce spre el, mirată. El zâmbește, oprit lângă ea, pe motocicletă, cu umerii lați, mâinile bronzate prea devreme pentru acea jumătate a lui aprilie.

‒ Vrei să te plimbi cu mine?

‒ Nu, merg spre școală.

‒ Păi, ai putea să nu te duci, nu? Vin să te iau din fața școlii.

‒ Scuze, îi zâmbi forțat și fals. Nu m-am exprimat clar, nu vreau să mă plimb cu tine.

‒ Uite, cu mine poți să te distrezi...

‒ Mă-ndoiesc...

‒ Îți voi rezolva toate problemele.

‒ Eu n-am probleme.

‒ De data asta eu mă-ndoiesc.

Verde.

Mercedesul 200 se repede înainte lăsându-i în urmă zâmbetul încrezător. Tatăl se întoarce spre ea:

‒ Cine era acela? Un prieten de-al tău?

‒ Nu, tată, un cretin.

Peste câteva secunde Honda este iarăși lângă ea. El sprijină cu mâna geamul, cu dreapta atinge acceleratorul, pentru a nu se încorda prea tare, dar cu acei patruzeci la oră n-ar fi avut probleme oricum.

Unicul care chiar părea să aibă probleme era tatăl.

‒ Dar ce face inconștientul ăsta? De ce se apropie așa tare?

‒ Stai liniștit, tată, mă ocup eu...

Se întoarce hotărâtă spre el.

‒ Ascultă, tu chiar nu ai altceva de făcut?

‒ Nu.

‒ Atunci, găsește-ți.

‒ Am găsit deja ce-mi place.

‒ Adică?

‒ Să mă plimb cu tine. Hai, te duc până la Olimpica, mergem repede cu motocicleta, luăm dejunul și apoi te aduc la ieșirea din școală. Îți jur.

‒ Cred că jurămintele tale nu valorează nimic.

‒ Într-adevăr, îi spune zâmbind. Vezi, deja știi multe lucruri despre mine. Spune-mi adevărul, îți plac, așa-i?

Ea râde și clatină din cap.

‒ Hai, ajunge, îi zice și deschide o carte pe care o scoate din geanta Nike de piele. Trebuie să mă gândesc la unica și adevărata mea problemă.

‒ Care?

‒ Examenul de latină.

‒ Credeam că sexul.

Ea se întoarce iritată. De data asta nu mai zâmbește, nici măcar fals.

‒ Ia mâna de pe geam.

‒ Și unde vrei s-o pun?

Ea apasă butonul.

‒ Nu pot să-ți zic. E tata aici.

Geamul electric începe să se ridice. El așteaptă până-n ultima clipă, apoi trage mâna.

‒ Ne mai vedem.

Nu mai are timp să audă acel sec „Nu". Înclină ușor spre dreapta. O ia spre curbă, escaladează și accelerând, dispare repede printre mașini. Mercedesul își continuă drumul, acum mai liniștit, spre școală.

‒ Știi cine-i acela? capul surorii apare brusc dintre banchete. I se spune 10 cu plus.

‒ Pentru mine e un idiot.

Apoi deschide cartea de latină și începe să repete ablativul absolut. Dintr-odată încetează și se uită afară. Este aceea într-adevăr unica ei problemă? Desigur că nu ceea ce zice tipul. Și oricum nu l-ar mai vedea vreodată. Se apucă iar să citească hotărâtă.

Mașina cotește la stânga spre Falconieri.

„Da, eu nu am probleme și n-o să-l mai revăd."

Nu știe, de fapt, cât de mult greșește. În ambele cazuri.