Vesper

Prolog

   - Mă voi asigura că se vor face toate analizele necesare, spuse o voce feminină.

   - Voi cere aprobarea pentru terapie electroconvulsivă, o voce rafinată a unui bărbat se auzi în cameră. Tratamentul medicamentos este în zadar, din câte se pare.

   Fără alte cuvinte, cei doi medici ieșiră din cameră, încuind uşa în urma lor. Vesper îi auzi în tot acest timp. Dar nu se mișcă. Simți cum o scurg  de sânge, credea că îi luaseră cât pentru cinci pacienți. Nu se clinti, totuși. Sedativul administrat mai devreme era prea puternic pentru a-i face față. Singurul lucru pe care îl reuși era acela de a clipi. Apoi clipi des până ce somnul îşi făcu apariția.

   Simți cum cineva se așeză pe pat, lângă ea. Mâini aspre o mângâiau pe față și gât. Își mişcă încet capul, încercând să alunge somnul. Gemând, își deschise ochii. Privi tavanul murdar și scorojit. Niciodată nu înțelesese ce culoare trebuia să fie. Mâinile aspre acum îi intrau pe sub bluza de pijama murdară. Icni. Încercă să se miște, să o alunge. Dar nu reuși. Era mult prea slăbită pentru a putea face o mișcare.

   Ușa camerei se auzi, iar mâinile aspre acum erau la mare depărtare de ea. Simți cum greutatea de lângă ea se ridică.

   - Pacienta trebuia să fie în sală acum câteva minute, se auzi o voce feminină. Ce durează atât?

   - A opus rezistență, o voce masculină îi răspunse.

   Vesper clipi de câteva ori.

   - Este în catatonie, Mick, vorbi femeia. Nici nu-şi dă seama când se pişă pe ea.

   Vesper simți cum cineva o ridică și o puse într-un scaun cu rotile. Mirosul de urină îi invadă nările, provocându-i o grimasă. Simți cum cineva împinge scaunul și ieși pe hol. Trecu pe lângă camerele pacienților cu aceleași probleme pe care o faceau să creadă ca ea le are. Probleme pe care ea nu le avea, dar doctorii,  da. Trecu pe lângă camera 131E și blestemă ziua când ajunse aici.

   Directoarea orfelinatului St. Johns o plesni puternic peste faţă. Vesper își atinse cu umărul obrazul, punând presiune pe acesta.

   - Așa ceva e inacceptabil, copilă! țipă doamna Franco. Nu pot să cred că încă ești aici! Abia astept să faci optişpe' ani și să pot să te dau afară!

   Da, și ea abia aștept să plece din acel loc, doar că mai avea câteva luni. Ultima dată când încercase, paznicul orfelinatului o prinse și o aduse înapoi. Primise o palmă atunci de la Franco și o ceartă zdravănă. Sau doar câteva țipete, Vesper nu spuse nimic, ci doar stătea pe scaun plictisită și aștepta ca Franco să-şi termine pledoaria  și să o trimită în camera ei.

   Acum însă, stătea în picioare, cu capul într-o parte, neprivind-o pe femeie. Facuse o scenă la cantină. Dar nu fusese vina ei. Sarah începuse, când spusese tot felul de lucruri despre ea. Îşi bătuse joc pentru ultima dată. Când picătura umplu paharul, Vesper sări la gâtul fetei. O zgârie pe față și gât, o trase de păr până rămase cu câteva șuvițe în prorpiile mâini. Genunchiul lui Vesper făcu contact cu stomacul fetei, asigurându-se că nu va mai mânca pentru următoarele zile. Avea de gând să îi scoată și câțiva dinți, dacă Franco nu o prinse de braț.

   Vesper o privi acum, plictisită. Directoarea Franco se așeză pe scaunul de la birou și formă un număr de telefon.

   - Am un caz de schizofrenie aici! spuse directoarea Franco după câteva secunde.

   Patruzeci de minute mai târziu, Vesper ieşi pe poarta internatului într-o cămașă de forță. Țipă la directoare, înjurând pe toată lumea din jurul ei. Blestema tot comitetul orfelinatului și le promise că se va întoarce după ei.