"Soldatul adevărat luptă nu din cauză că urăşte ce îi este în faţă, ci pentru că iubeşte ce este în spatele lui."

- G. K. Chesterson.

Geme încet atunci când realizează unde e şi în ce poziţie ciudată se află; pe canapeaua din sufragerie, cu un picior pe perete şi cu unul pe podea într-o sfoară relativ ciudată, cu capul atârnând peste capătul canapelei, cu o mână sub ceafă şi cu o alta pe întrerupătorul de lumină. Se ridică somnoroasă, căscând dizgraţios pe măsură ce îşi revine din amorţeala somnului. Nici nu ştie de ce a adormit aici şi nu în pat.

Îşi ia telefonul de pe măsuţa pătată de cafexa şi revine la viaţă automat când vede că ceasul e 7:39. Sare până la dulap şi îşi ia hainele de zi cu zi - pantaloni, sacou şi cămaşă, toate negre.

În timpul în care se zbate să îşi tragă pantalonii, pune cafeaua la fiert şi îşi îndeasă câteva pixuri în ghiozdan.

Habar n-are de ce a adormit în poziţia asta, dar măcar nu s-a trezit goală - printre fricile ei cele mai profunde se numără decesul în baie, la duş, iar cineva să o găsească goală. Aia ar fi groaznic. În final se îmbracă, deşi spre deosebire de hainele pe care le poartă, ea e complet şifonată de la trezirea bruscă.

Calendarul de deasupra filtrului de cafea arată că e luni, 11 noiembrie, o zi marcată cu roşu printre celelalte cifre negre - Ziua Naţională a Veteranilor. Îşi ia cana cu cafea şi o bea simplă, fără zahăr sau lapte. Închide ochii şi încearcă să îşi aducă aminte de ultima oară când a celebrat cu adevărat ziua Veteranilor.


"-Scumpo?

Maică-sa se sprijinise cu mâna stângă undeva în imediata apropiere a spatelui ei, iar cu cea dreaptă îi mângâia părul, în încercarea de a o trezi. Mormăi nemulţumită pentru că dorea să mai rămână în lumea viselor - visase că îl însoţise pe Leonardo Da Vinci în timpul în care pictase Madona Între Stânci.

-A venit bunicul, o anunţă. E 11 Noiembrie, adăugă.

Se trezi frecându-se la ochi şi încercând să găsească un tertip pentru a o determina pe maică-sa să o mai lase să stea în pat. Tatăl maică-sii era veteran de război şi în fiecare an, de când se ştia ea, venea şi luau masa împreună, timp în care Patrick Saint Clare, bunicul ei, le povestea despre Alessandra Felice, italianca ce îi cucerise inima în timpul în care luase o vacanţă de la spionatul germanilor şi de la luptele minore postbelice pentru eliberarea Americanilor care căzuseră ca prizonieri de război.

Se dădu jos din pat cu maxilarul încordat şi amorţită. Nu îi displăcea întâlnirea anuală, însă nici nu îi era tare aproape de suflet să îl vadă pe Patrick vorbind cu precipitaţii în faţa mâncării ei.

Bunică-sa ajungea mereu două zile mai târziu, şi nici nu era greu de înţeles de ce - din cauza poliomielitei care îi îngreuna deplasarea trebuia să rămână internată câteva ore pentru a îşi reveni după efortul de a zbura cu avionul peste Atlantic.

Imobilizată în scaunul cu rotile, Alessandra dădea însă dovadă de un suflet tânăr, mai ales atunci când îşi plimba nepoata prin pădure, fără să îi fie frică de faptul că s-ar putea prăbuşi pe undeva. Îi plăcea să îşi vadă unica nepoată fericită şi sănătoasă. În timp ce Patrick le istorisea părinţilor ei despre aventurile lui +18, Alessandra îi povestea despre Roma, despre Iulius Caesar, despre Sicilia şi piaţa Sfântului Petru. Îi spunea poveşti de dragoste, şezând pe o băncuţă sub un salcâm golaş din curtea din spate, mângâindu-i părul negru şi aducând-o până în punctul în care adormea. Povestirea preferată a lui Stosh era cea în care Alessandra îi respingea în mod constant avansurile lui Patrick pentru că acesta venea aproape mereu mirosind a alcool. Până într-o seară, când Alessandra se ducea acasă de la orfelinatul la care făcea voluntariat şi un soldat fascist rătăcit, italian, se repezi la ea să o violeze. Patrick apăruse ca de nicăieri şi vomită pe uniforma lui de culoarea scutecului murdar - era oricum prea beat ca să îl lovească.

Italianul începu să râdă în hohote la gestul lui Patrick şi îl invită la un restaurant din apropiere deţinut de cei care veneau frecvent în campanii militare de promovare a regimului fascist Italian, desigur, după ce îşi revenea din strânsoarea aburilor alcoolului.

-Bunicul tău era un bărbat chipeş şi tandru, doar că de multe ori îşi revărsa tandreţea şi asupra alcoolului, surâse Alessandra spunându-i asta în italiană. Inelul meu de logodnă mi l-a dat într-o replică miniaturală a unei cutii de Justerini & Brooks adusă din Anglia, continuă pe vocea-i răguşită, tipică unei bătrâne de 75 de ani. Ne-am căsătorit în 1960, când eu aveam 26 de ani..

Stosh avea doar 12 ani când Alessandra îi povestea toate astea. Adora să stea în braţele ei şi să îi asculte vocea lentă.

Îi plăcea totuşi că 11 noiembrie era printre singurele zile din an când maică-sa o pieptăna şi îi prindea părul în fundiţe albe. Un fel de tradiţie. Mereu Alessandra îi lăuda coafura atunci când o rază mai îndrăzneaţă de soare izbutea să îi mângâie părul negru. Cea mai plăcută parte la ziua veteranilor era că putea să îi audă vocea bunicii ei şi mâncau prăjiturele pe băncuţa aia care aducea a ruină naturală. Mereu mergeau în spate. Anul ăsta însă, plouase afară, deci nu puteau să stea în curte. Se întristă puţin în timp ce maică-sa, Genovieve, îi aranja părul. Niciodată nu mai plouase de ziua Veteranilor.

Alessandra obişnuia să glumească cu celelalte două fete atunci când bărbaţii mergeau să aducă vinul;

-Asta e ziua veteranilor de război dar şi a bunicilor perverşi din expediţii militare, le spunea ea în şoaptă în timp ce îşi turna un pahar de suc de portocale târzii pe care le comandau din Italia.

Familia îşi avea rădăcini diverse - maică-sa era o englezoaică din partea lui Patrick, cu un accent vag de italiancă de la Alessandra, iar taică-su se trăgea din părinţi de naţionalităţi diferite; taică-su era rus iar maică-sa elveţiancă. Desigur, bunicii paterni nu aveau nici o tragere de inimă să-i viziteze tocmai în America - încă stabiliţi în Anglia, undeva prin clădirile din nordul Westminster Abbey, preferau să primească vizite decât să calce pe pământul 'pătat' al Americii. Nu îşi văzuseră niciodată nepoata iar la ultima ceartă pe care o avuseră cu Kenton, tatăl lui Stosh, păreau a dori să rupă de tot legăturile cu el şi familia.

Kenton scotea din vinărie sticlele vechi de vin roşu. Anul ăsta venea rândul distinsului vin Latour Pauillac, văzuse asta atunci când intrase în cramă să mai ciordească din sticlele care erau pe terminate.

Bunică-su se ţinea bine, deşi, spre deosebire de alte dăţi, era îmbrăcat în negru. Stosh deschise gura să îl întrebe de ce, însă privirea lui spunea totul - Alessandra murise.

Îşi muşcă buza de jos şi privi în jos, la pardoseala cu model de şah. Îi venea greu să accepte, însă nu mai era un copil. Probabil moartea căpătase alte dimensiuni şi înţelesuri în căpşorul ei brunet, căci zâmbi şi îl îmbrăţişă, iar el îi întâmpină gestul cu căldură.

Nu mai aducea aminte de bătrânul sprinten care fusese odată. Chiar şi la aproape 80 de ani, avea mai multă energie decât majoritatea celor în jumătate de secol. Stosh ştia că, la un moment dat, ziua veteranilor de război nu avea să mai fie la fel, căci bunicul ei nu mai avea nici un motiv viu să trăiască, ci dimpotrvă - moartea l-ar fi reunit cu preaiubita lui italiancă.

Îi întinse lui Stosh un teanc de scrisori prinse cu un elastic de cauciuc şi o lacrimă i se scurse pe obrajii fără riduri.

-De la Alessandra, îi explică şi înaintă către sufragerie, lăsându-şi nepoata să scape un suspin în timp ce privea nenumăratele foi.

Îi aduceau aminte de parfumul ei.

Urcă rapid în camera ei şi le aşeză tăcută într-o cutie de lemn de stejar, pe capacul căreia strălucea un trandafir din opal negru - bijuteria preferată a bunicii ei. Închise cutia şi o împinse înapoi sub pat, jurând să nu o deschidă decât când va fi nevoie.

/editez/ Fără promisiuni - Stosh (I)Citește această povestire GRATUIT!