- Să înţeleg că îţi place surpriza mea? mă întreabă Louis, zâmbind mândru de sine.

Am chicotit, lăsând căţeluşa şi luându-l în braţe, din nou, cred că a patra oară pe ziua de azi. Sigur e ceva în aer.

- Normal că îmi place prostuţule, o iubesc. Dar de ce?

- De ce ce?

- De ce mi-ai luat un câine, Louis?

- Pentru că e adorabil şi tu eşti adorabilă şi vă potriviţi şi în plus ştiu că iubeşti animalele. Voiam să îţi iau un peşte, dar Amber m-a convins că un căţel ar fi mai potrivit.

M-am desprins din îmbrăţişare şi i-am aruncat o căutătură urâtă. Normal, Amber a pus totul la cale. Nu înţeleg de ce am crezut că Louis ar fi putut să facă ceva atât de drăguţ de unul singur. 

- Ce s-a întâmplat? mă întreabă cu o urmă de îngrijorare prefăcută în glas, vrând să mă îmbrăţişeze din nou, însă m-am îndepărtat, trântindu-mă pe canapea.

- Nimic.

- Iubire, poate nu sunt cel mai romantic om de pe pământ, dar pot vedea când eşti supărată.

- Nu sunt iubita ta şi nu am nimic. Sunt perfect în regulă.

M-a privit lung, aşezându-se lângă mine şi petrecându-şi braţul lung în jurul taliei mele, strângându-mă destul de tare, suficient încât să nu pot scăpa de acolo. Irişii săi ca două oceane tulburi mă fixau, făcându-mă să roşesc şi să vreau să îl lovesc în faţă. Din nou.

- Nu e nimic, doar că, speram să-mi fi făcut tu cadoul ăla, să fi fost iniţiativa ta, bine? Nu valorează nimic dacă Amber a venit cu ideea. Nu că mi-ar păsa de tine sau de cadourile tale stupide, am adăugat la sfârşit, cu nonşalanţă.

A chicotit şi mi-a plasat un sărut în creştet, ciufulindu-mi apoi părul. Chiar crede că scapă atât de uşor?

- Uite Blair, i-am cerut ajutorul lui Amber doar pentru că voiam să-ţi iau ceva ce ţi-ar fi plăcut. Chiar voiai un peşte auriu? Într-unul din bolurile alea mari ca pentru supă? Da, nici eu nu credeam asta. Ea e prietena ta şi te cunoaşte mai bine, asta e tot. Nu trebuie să te superi, iubire. 

- Sigur, ai dreptate. Sigur.

M-a strâns mai tare la pieptul lui, lăsându-mi capul să cadă pe umărul său. Mereu reuşeşte să mă aducă în pragul unei crize psihice, şi apoi mă linişteşte -- fraiereşte, mai bine zis -- cu o îmbrăţişare şi nişte cuvinte drăguţe. Nu înţelg de ce are efectul ăsta asupra mea, e atât de frustrant. În preajma lui, nu mai sunt eu cea care ţine frâiele, sunt doar o marionetă neînsemnată în mâinile marelui păpuşar şi nu ştiu ce se va întâmpla cu mine când se va plictisi şi va trece la următoarea fată. Nu pot să gândesc aşa, nu e drept. Eu şi Louis nu avem absolut nimic în comun, în afară de pariul ăla stupid. Încep să cred că nu ar fi trebuit să-l fac vreodată, puteam doar să îmi cumpăr singura parfumul şi nu aş fi fost acum, aici, cu el. Dar la naiba, nu e vorba despre parfum. Nu a fost niciodată vorba despre parfum, sau orice altceva s-ar fi presupus să câştig. Mereu am avut o chestie pentru băiatul ăla infatuat, cu zâmbetul care putea opri războaie şi muta munţi * şi irişii albaştri în care mă pierdeam de fiecare dată. Deşi urăsc s-o recunosc, cred că mereu am avut o mică obsesie pentru el, dar mi-a fost frică şi, la naiba, mi-a fost ruşine să recunosc, în special faţă de mine. Să mă îndrăgostesc de cineva ca el e ca şi cum Superman ar spune "Vreau o clismă cu Kryptonită!". E complet ilogic şi împotriva tuturor principiilor mele.

-Deci eşti bine? s-a asigurat şatenul, plasându-mi un pupic scurt pe obraz. 

Am chicotit şi am aprobat cu o mişcare a capului, ridicându-mă de pe canapea şi întinzându-mi braţele, căscând. Cât se presupune să fie ceasul? M-am holbat la ecranul telefonului pentru câteva secunde, clipind des şi încercând să realizez ce voiam să fac. E timpul pentru somnicul de după-amiază. Dar înainte, o gustare. Am un stil de viaţă foarte sănătos, ştiu.

Iubeşte-mă (Louis Tomlinson AU)Citește această povestire GRATUIT!