Impossible love

Capitolul I

Ma trezesc incet si ma uit la ceasul de pe perete. Indica ora 7. La naiba o sa intarzii. M-am dus repede si am facut un dus scurt. Mi-am prins parul intr-un prosop si mi-am ifasurat corpul cu altul. Am fugit repede in camera mea si am ales niste chiloti din dantela negra asortat cu un sutien negru. Apoi mi-am pus niste pantaloni mulati cu o camasa vaporoasa alba. In picioare mi-am pus niste tenesi comozi, apoi mi-am uscat parul si l-am lasat sa cada pe umerii mei. Mi-am dat cu luciu pe buze si cu rimel si am coborat jos unde mi-am luat geanta pentru scoala.

Parintii mei nu erau acasa ceea ce era ciudat. Am mers pana in bucatarie si mi-am luat un mar din suportul de fructe. Apoi am observat ca pe frigider era un biletel pe care scria “ Buna dimineata Car, dupa cum vezi nu suntem acasa…am plecat cu tatal tau la o intalnire de afaceri. Te voi suna eu mai tarziu. Te iubesc!  

                                                                                                                   Mama”

Ciudat…de obicei tata incheia afaceri numai dupa pranz..am un sentiment urat in legatura cu asta. Poate mi se pare. Gandurile mele au fost intrerupte de o bataie tare in usa. Am fugit la usa si am deschis-o.

-         Salut Car, spune Julie si intra in casa. Isi ea si ea un mar din cosul de fructe in timp ce eu imi trageam geaca de piele pe mine. Unde sunt parintii tai? , intreaba ea.

-         Au plecat sa incheie o afacere, ii raspund stramband din nas.

-         Bine… hai ca intarziem la scoala. De parca mi-ar pasa, spune ea razand.

*

Am ajuns la scoala si am iesit din masina. Mi-am luat geanta pe umar si am intrat in scoala.

-         Fitoasele la orizont, spune Julie si eu rad.

-         Pe cine crezi tu ca faci fitoasa, curvo, spune una.

-         Poti sa gandesti si singura, spun eu… asta bineinteles daca nu iti obosesti prea tare neuronul. Spun eu si Julie rade.

-         Haha.. da ce m-am ras, spune ea….daca ai o familie bogata crezi ca ai dreptul sa ne jignesti?

-         Aaa….sa vedem, spun eu, cine a inceput prima cu jignirile?

-         Prietena ta, spune ea, ai problem de memorie draga? Spune ea pufnind… la o varsta atat de frageda… spune ea “trista”.

-         Da da cum spui tu? Auzi, hai ca n-am chef azi sa-mi pierd timpul cu tine ok?, spun si o trag pe Julie dupa mine iesind din multimea care se stransera in jurul nostru.

-         Merci, spune ea. Cateodata sunt atat de geloasa pe tine, spune ea.

-         De ce?, intreb eu uimita.

-         Pentru felul in care esti…niciodata nu te deranjeaza de ce spun altii si esti foarte optimista si increzatoare. Cateodata ma intreb de ce mai stai cu mine? De ce m-ai ales pe mine ca prietena mea avand in vedere ca eu nu sunt la fel de bogata ca si tine.

-         Julie, nu eu am ales sa fiu asa. Si daca sunt, poate, mai norocoasa in plan financiar decat tine ce are? Inseamna ca ce? Ca pot sa imi bat joc de oamenii de langa mine? Tu stii ca asa am fost inca de mica, spun eu simtindu-ma oarecum vinovata.

-         Ai dreptate. Cand eram mica ma uitam la tine si imi era frica sa discut cu tine, spune ea razand.

-         Deci asta facei, rad eu. Si esti cea mai buna prietena a mea deorece chiar si in momentele grele tu esti alaturi de mine, spun eu oferindu-i un zambet.

Am ajuns la ora. Aveam biologie amandoua asa ca m-am asezat in banca, iar Julie langa banca mea. Mi-am simtit telefonul vibrand. Ma uit la el si vad ca e un mesaj de la mama “ te iubesc…sa fii tot timpul cum esti acum. Sa nu te schimbi niciodata pentru nimeni  “. Cand am citit imi lacrimau ochii. Ce a fost cu mesajul asta?

De-abia am asteptat sa se termine ora si cand  s-a sunat mi-am luat geanta si geaca si am iesit pe usa. Ma indreptam spre dulapul meu si in drum auzeam cum fluierau baietii dupa mine. Uram asta. Mi-am aruncat cartea de bilogie in dulap si am iesit in curte unde era putin mai liniste.

Am sunat-o pe mama, nu raspundea. Apoi l-am sunat pe tata, la fel. Am continuat si l-am sunat pe Bruno, omul de incredere al tatalui meu. El din fericire mi-a raspuns.

-         V-am spus sa nu ma deranjati, se rasteste el.

-         Sunt eu, spun eu.

-         Aa…Caroline, scuze pentru ca am zbierat la tine. Cu ce te pot ajuta?

-         T-tata si mama sunt bine?

-         Domnul Pierce, n-nu poate vorbi acum, spune el. Imi pare rau, dar trebuie sa inched.

-         Stai, spun eu, dar prea tarziu pentru ca a inchis. De ce nimeni nu vrea sa imi spuna nimeni nimic niciodata. Am totusi 17 ani, tip eu la telefon.

Probabil capitolul asta vi s-a parut plictisitor, dar in primele capitole  as vrea sa prezint viata lui Car…