Dincolo De Bariere

Îmi e teamă să te pierd

Am intrat într-o mică bucătărie. O sobă şi un dulap erau pe partea dreaptă, iar în față stătea o ladã plină cu lemne. În stânga noastră era o masă cu patru scaune. Şi aici totul părea curat şi îngrijit.

Carlos m-a lăsat uşor jos. Picioarele mele au atins podeaua, iar eu m-am desprins de el.

-Am trimis câteva servitoare acum două zile aici. Să facă puţină curăţenie, să aducă mâncare, ştii tu. A spus el şi s-a îndreptat spre dulap deschizând câteva sertare în căutarea a ceva ştiut doar de el. Nu avem nimic pregătit, dar putem pregăti ceva. A zis şi s-a întors cu faţa spre mine. Am început să râd, iar el m-a privit confuz. De ce râzi? A întrebat nedumerit, dar am continuat să râd. Ce e atât de amuzant? A întrebat iritat.

-Scuze, dar credeam că e o glumă. I-am spus printre râsete.

-Ce să fie o glumă?

-Să pregătim. Cred că glumeşti. De abia ai putut deschide uşa. L-am ironizat eu râzând cu poftă.

M-a privit încruntat, apoi s-a apropiat nervos de mine. Am înghiţit în sec şi m-am dat câţiva paşi în spate. El a continuat să înainteze apropiindu-se mai tare. Am mai făcut doi paşi în spate cu speranţa că aş putea scăpa, dar m-am lovit de perete. Am tresărit, iar el a zâmbit amuzat. A ajuns în faţa mea şi am fost nevoită sã îmi ridic privirea pentru a-i putea vedea figura amuzată. Râde de mine...

-Îmi poţi repeta ce ai spus? M-a întrebat, dar am negat rapid. Cred că ai râs de mine, nu este aşa? Am negat, iar el a făcut un pas spre mine lipindu-ne trupurile întru totul. Şi-a pus mâinile pe soldurile mele. Ştii ce păţesc cei care râd de viitorul rege? M-a întrebat ameninţător, iar eu am negat. Vei afla, dar mai târziu. Acum îmi e foame. A râs şi mi-a dar drumul, apoi s-a întors spre dulap.

-Arogant. Am pufnit.

-Ai spus ceva, dragă? M-a întrebat el ironic.

-Nu, dragule. Am râs fals şi am mers spre el.

-Ce ştii să găteşti? M-a întrebat el.

-Nu ştiu, orice cred. Am spus, iar el a râs. Tocăniţă, plăcinte, legume, carne de porc, de pui, de vită, de iepure. Am spus mai clar.

-Cred că avem un iepure proaspăt vânat jos. Merg să îl aduc, ai aici tot ce îţi trebuie. A spus şi fără să aştepte o aprobare, a ieşit. Am oftat îndelung, de unde ar trebui să ştiu eu unde sunt toate ingredientele? Am deschis dulapurile de jos în căutarea unei oale unde aş putea pune iepurele. Era plin de oale bine aranjate. Totul era foarte bine parovizilnat. Erau de toate, legume, fructe, condimente, tot ce era nevoie într-o bucătărie. Am luat una nici mică, nici mare. Am luat un cuţit mare şi două cepe. Le-am pus pe masă. Mi-am lăsat şalul pe un scaun. Am nevoie de o bucată de lemn pe care să tai ceapa. Am căutat în sertare şi am găsit una potrivită. Am aşezat-o pe masă, am curăţat cepele şi am început să le mărunţesc. După prima jumătate. Ochii au început să mã usture puternic şi mi-au apărut lacrimi. Întodeauna am urât să tai ceapa. Mi-am şters lacrimile cu dosul palmei.

-Iubito, de ce plângi? A apărut Carlos în pragul uşii. A lăsat iepurele pe masă şi s-a apropiat de mine. Ce s-a întâmplat? M-a întrebat îngrijorat. Mi-a prins umerii şi m-a privit în ochi. Eu doar glumeam, iubito, nu te supăra. Mi-a spus spăşit.

-Ceapa. Am spus puţin amuzată de situaţie.

-Vorbeşti serios? Şi-a dat ochii peste cap. Lasă-mă pe mine atunci. Tu te poţi ocupa de altceva.

Am zâmbit mulţumită şi am lăsat cuţitul jos şi m-a spălat pe mâini într-un bol cu apă pentru a scăpa de mirosul de ceapă.

Am început să pregătesc focul până ce el toca ceapa. Asta a fost mult mai simplu şi fără lacrimi. Am închis uşiţa sobei mulţumită, apoi m-am întors. Carlos încă toca ceapa neafectat. Am mers să iau oala pentru a o pune pe foc şi l-am putut observa pe Carlos cu faţa roşie şi lacrimi în ochi. M-a pufnit râsul, dar m-am abţinut.