Oare pe cine voia să îmi prezinte? E atât de secretos şi misterios, dar tot odată în comportamentul lui pot vedea şi o urmă de nelinişte. E agitat. Chiar atât de important e asta pentru el? Şi nu ştiu cum m-ar ajuta asta să trec peste faza cu Mike, pentru că nu e chiar atât de uşor. Îl ştiu pe Mike mai bine ca oricine, ştiu de ce e în stare, iar asta nu mă ajută aproape deloc. Nu exagerez când îmi e frică, pentru că ştiu ce i-ar face lui Klaus dacă ar vrea. Kyle a pierdut lupta cu el şi îmi era doar prieten, nu vreau să ştiu ce se poate întâmpla mai departe. Pur şi simplu nu vreau să mă gândesc la asta pentru că asta mă distruge psihic.

- Am spus că ai 5 minute să te îmbraci, ce înseamnă asta pentru tine? spune Klaus pe un ton nu prea prietenos.

- Nu îmi vorbi aşa că nu mai merg nicăieri! Plus, nu îmi da ordine, spun nervoasă.

- Dacă nu vrei, nu mergi şi gata. Eu încerc să fac ceva drăguţ, dar văd că nu merge cu tine, asta e. 

- Nu, îmi pare rău, sunt doar agitată. Tot ce se întâmplă mă derutează. Scuze, spun mergând spre el.

Îmediat ce am ajuns spre el l-am strâns în braţe frecându-mi nasul de pieptul lui. Mirosul lui familiar îmi invadează nările şi mă face să îmi doresc să nu mai plec niciodată de acolo. Mă îmbăţişează şi el şi mă sărută pe creştetul capului.

- Îmi pare rău şi mie, nu trebuia să îţi vorbesc aşa, spune timid.

Klaus îşi cere scuze în ultimul timp, mai mult decât a făcut-o toată viaţa lui cred, dar asta mă face să să sar în sus de bucurie. E atât de schimbat. Nu m-am aşteptat vreodată la un astfel de Klaus, drăguţ, jucăuş, amuzant şi e doar al meu. Înainte mă gândeam că la un moment dat va pleca şi mă va lăsa în urmă. Eram mai mult ca sigură că asta se va întâmpla şi în fiecare zi încercam să mă pregătesc sufleteşte pentru asta, dar tot timpul eşuam, pentru că el era şi este drogul meu. El este obsesia mea şi nu voi putea vreodată să neg. Acum e atât de schimbat şi parcă mă îndrăgostesc de el tot mai mult. Tot timpul e pus pe glume, mereu mă face să râd. E atât de iubitor şi protector. Mă înţelege şi încearcă să mă liniştească pe mine când de fapt el e mai agitat ca mine. Ştiu că tot ce se întâmplă cu Mike îl stresează şi pe el, dar nu îmi spune. Ştie că eu sunt foarte afectată de asta şi nu vrea să mă lase să ştiu că de fapt el e la fel ca şi mine. Apreciez asta.

- Hai fugi şi îmbracă-te, te rog, spune cu un zâmbet şters şi apoi mă sărută scurt pe buze.

Iese din cameră, iar eu mă duc spre dulap încercând să mă hotărăsc cu ce să mă îmbrac. După cinci minute de încercări eşuate realizez că eu nici nu ştiu unde mergem ca să ştiu măcar cu ce mă îmbrac.

- Klaus, am nevoie de ajutor! tip încât să mă audă.

- Ce e? spune el exesperat.

- Eu nu ştiu cu ce să mă îmbrac, adică nu ştiu nici măcar unde mergem, spun rânjind.

- Oh, Doamne, Hope, ia-ţi ceva lejer. Cât mai lejer! spune şi îşi dă ochii peste cap.

- Tu nu îţi da ochii peste cap la mine, spun arătând cu degetul spre el.

 Râde şi iese din cameră. Cât de repede i se poate schimba dispoziţia, e atât de schimbător. Acum zece minute ţipa la mine, iar acum râde. Nimic nu e mai frumos decât zâmbetul lui. Mă încarcă cu energie pozitivă. Mă face să zâmbesc incotrolabil şi să intru într-o stare euforică. Acum mă duc spre dulap şi îmi aleg o pereche de blugi mulaţi, un tricou şi un hanorac lung pe care îl iau pe deasupra şi sunt gata. Îmi pieptăn părul şi îl prind într-o coadă lejeră. M-am uitat încă odată în oglindă şi apoi ies zânbind din cameră. Klaus stătea gânditor pe canapea şi butona telefonul. Mă întreb cu cine vorbeşte? Dacă iese iar... Mă plesnesc mintal pentru ceea ce tocmai am gândit. Klaus e sincer cu mine şi sunt sigură că îmi spune tot, ultima dată când i-am verificat telefonul a plecat de acasă aşa că merg zâmbind câtre el şi mă pun în faţa lui. Îşi ridică privirea din telefon şi spune:

HopeCitește această povestire GRATUIT!