Capitolul 4 - Roșul nu-i mereu culoare

1.6K 241 213

     Credeam că soarta e o jigodie.

     Credeam că îmi semnasem singură sentința, încă dinainte de vreme.

     Credeam că sunt deja moartă.

     Evident, credeam prost.

     Copiii din jurul meu se îndepărtează de mine, de parcă aș fi un monstru. Însă nu eu sunt cea la care toți se holbează cu teamă, ci aceea este fetița ghemuită la picioarele mele, care încearcă să-și acopere părul cât mai bine. Dar e prea târziu pentru asta.

     Și ea este o Visătoare.

     Două dintre Gărzi aleargă spre scări, zguduind podeaua scenei cu greutatea lor, timp în care mâinile ei micuțe se prind de brațul meu și refuză să-mi dea drumul. Theo încearcă să mă depărteze de ea, dar în zadar, pentru că sunt înțepenită. Mă uit la ea, la ochii ei, buzele strânse, uscate și crăpate. Nu pot, pur și simplu, să mă smulg din mâinile ei. E ca și cum cineva îmi vorbește în minte să n-o las, căci mi-aș trăda semenii.

     — Arestează-le! strigă Prințul atât de furios, încât mă trezesc din visare. N-o lăsați să vă scape din nou!

     Își avântă pelerina cu zgomot și toți îi fac loc. Gărzile stau în spatele meu și al fetei, asigurându-se că nu vom face vreo mișcare pe care să o regretăm mai târziu. Îl văd pe Cole încercând să ajungă la mine, dar Celestia și Theo îl opresc înainte de a atrage atenția asupra sa.

     Rubya și Isaiah respiră cu greutate, fiind ținuți la pământ de celelalte două Gărzi. Cred că ar avea o șansă să scape, dacă nu ar fi legați foarte strâns.

     Privirea îmi fuge din nou asupra Prințului. Pașii săi îl conduc spre tipul revoltat de mai devreme și îi smulge pumnalul plin de sânge din piept. Stomacul mi se întoarce pe dos și aș da ceva afară cât ai zice pește, dacă aș și avea ce.

     Lama ascuțită se proptește la gâtul fetei și Prințul îi apucă între degete părul colorat, smucindu-i capul în sus și obligând-o să-l privească în ochi.

     Fata încetează din a se zbate în zadar, dar nu văd nicio urmă de teamă pe chipul ei. Tot ce lasă la suprafață nu e altceva decât ură și furie, amândouă avântate către o singură persoană: el.

     — O cunoști? mi se adresează pe același ton răgușit și intimidant, care-mi înmoaie genunchii în mai puțin de trei secunde. O împinge pe fată în mâinile uneia dintre Gărzi și îi face semn să plece.

     În zadar privește în urmă, căci ajutorul meu nu va veni. Singurul lucru care mă preocupă este atenția lui îndreptată acum în direcția mea și ochii ce mă privesc insistent, precum doi cărbuni stacojii, pregătiți să mă ardă în flăcări.

     — Uită-te la mine, îmi ordonă. Lasă pumnalul să-i alunece pe jos, degetele sale prinzându-mi bărbia. În prima fracțiune de secundă, acestea îi alunecă, îmi mânjește pielea cu sânge, dar apoi se proptesc acolo, blocându-mi maxilarul. Nu mă fă să repet, spune și mai apăsat.

     Înghit forțat și execut ordinele. Picioarele stau să se prăbușească, la fel ca orice urmă de rațiune care mi-a mai rămas.

     Îmi las ochii să plutească în culoarea închisă din ai săi. Sunt exact aceeași ca cei din flurel: nemiloși, cruzi și puternici.

     — Eu... glasul mi se frânge și restul cuvintelor se blochează în gât la auzul propriei voci. Mă încrunt, încercând să alung lacrimile ce anunță că vor să apară, însă o altă voce se face auzită imediat lângă noi.

O zi în plusCitește această povestire GRATUIT!