Melancolie

11 0 0
                                    

Copil fiind, nu m-am gândit vreodată la viitorul meu. La a fi mamă, a avea o familie fericită și unită. Totul pleca de la liniștea mea sufletească, de la liniștea familiei pe care o aveam deja. Atunci când ești copil nu știi ce îți rezervă viitorul. Totul pare roz, totul pare perfect, dar când ajungi la o vârstă îți dai seama că nu stă totul chiar așa, că nu mai ești singur pe lume, viața altora depinde de a ta, că trebuie să faci anumite alegeri și să te lupți cu forțele interioare pentru a răzbi în lumea de afară. E o luptă pe viață și pe moarte, e o luptă cu tine însuți, cu propriile convingeri, cu proprii demoni. Dacă îți învingi temerile, totul e floare la ureche.

Îmi amintesc singurele noastre sărbători împreună. Cu toții, ca o familie. Cred că aveam șase ani, iar toți bunicii au venit la noi. Eu, Oliver și tata am împodobit bradul, mama și bunicile au gătit masa, iar bunicul ne-a încurajat de pe margine, cu un pahar de vin fiert în mână. Eram atât de fericiți. A doua zi am găsit sub brad un o mașină mare și roșie, cu telecomandă, pe care mi-o doream de mult, iar Oliver a primit primul set de tobe, la care se gândea de mai bine de patru ani. Cu toții am fost fericiți, am cântat, ne-am jucat și am mâncat cele mai bune preparate din lume. Este singurul Crăciun pe care mi-l amintesc cu drag.

Familia s-a rărit cu timpul, bunicii s-au stins pe rând, mama la fel, iar noi am rămas ai nimănui. Tata a plecat să muncească în afară, s-a întors după cinci ani și a construit o casă ideală pe locul lăsat de părinții lui. Puteam spune că suntem fericiți, dar nimic nu se compară cu fericirea pe care am simțit-o când aveam șase ani.

La facultate am ajuns pe la ora trei după-amiaza. Era în mijlocul orei, așa că am așteptat-o pe Alice la fântână, așa cum făceam și cu Betty. Trecuse ceva timp de când nu vorbisem, mai exact de cand îi spusesem că o plac. Trescuseră șase luni în care ea nici nu mă salutase, iar acum mă suna ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ne-am privit preț de câteva secunde, apoi eu am rupt tăcerea.

- Mergem in Herăstrau? E frumos. Ne mai plimbăm...

Astfel am ajuns în cel mai mare parc al capitalei. Fiind joi, aleile erau destul de pustii. În spatele nostru, un cuplu tânăr iși plimba mezinul în cărucior, în timp ce un alt copil culegea pietricele și le arunca în lac. Era o vreme plăcută, cu multe grade în plus și un soare generos. Preț de jumătate de oră nu am scos nici un cuvânt. Ne-am plimbat agale pe marginea lacului și am admirat pescăcrusii și rațele sălbatice. Deodată mi-am făcut curaj, sătula de tensiunea ce se afla între noi.

- De ce m-ai sunat, mai exact?

- Voiam să vorbim. Despre ce mi-ai spus ultima dată când ne-am văzut.

Îmi aduceam aminte perfect ultima noastră întalnire. Se întampla în octombrie, la sfârșitul unei zile de patru. Ieșisem dintr-un magazin de cartier, din Baicului, si ne îndreptam spre garsoniera lui Alice. Îmi spusese ca îi este mult prea frică să meargă singură până acasă și că i-ar plăcea să o conduc până la ușă. Zis și făcut. Am ajutat-o cu pungile de cumpărături și cu un bidon mare de apă, apoi ne-am așezat pe treptele de la intrare. Am stat în liniște câteva minute, eu mi-am aprins o țigară. Alice mi-a îndrugat câteva vorbe despre ce avea sa facă în ziua următoare, dar mie nu îmi păsa. Mă gândeam la ea. O priveam hipnotizată și nu eram în stare să spun ceva. De fapt nu eram atentă la vorbele ei. Adoram să o privesc. O adoram pe ea. Cu totul. Atunci i-am spus direct că o plac. Fără să mă gândesc, fără să îmi cântăresc cuvintele. Fără reținere și fără teamă. Nu m-am gândit la ce avea să urmeze. I-am spus tot ce aveam pe suflet. Mă așteptam la un răspuns. Tot ce a fost în stare să îmi răspundă a fost "Nu știu ce să zic...". În următoarele secunde a luat cumpărăturile și a intrat în bloc. Eu am rămas pe trepte, furioasă, lovind puternic cu piciorul intr-un gard ornamental. Lacrimile mi-au șiroit pe obraz, m-am trântit pe spate și am plâns câteva minute bune.

As fi vrutWhere stories live. Discover now