Treizeci și nouă

135 16 33


     Observ că Eduard și-a uitat geaca în cuier. Asta înseamnă că sub tot calmul afișat de el, sălășluiesc mii de gânduri tulburi și nedumeriri față de izbucnirea mea. Mă simt satisfăcut știind că i-am atins o coardă sensibilă, că în sfârșit am avut curajul necesar să-i arăt că nu sunt atât de fraier precum a crezut el atât de mult timp. Îmi imaginez un cadru pueril, unde eu stau cu o țigară între degete în fața lui Eduard, iar el se uită împietrit, rușinat, vinovat, în ochii mei.

     Mă îndrept furtunos către cuier de unde înșfac geaca și alerg către fereastră. Sper ca „prietenul meu" să nu fi ieșit deja din bloc. Spionez de după perdea strada pe care mișună aceiași copii după pâine și aceleași bătrânele întorcându-se cu legume de la piață. Un gând viclean și nebunesc îmi fulgeră mintea și fără să realizez, un zâmbet aproape diabolic pune stăpânire pe buzele mele.

     Îl văd. Se uită spre geamul meu și înțeleg că mă caută. Îi văd mersul din ce în ce mai apăsat și rapid, semn că nu voia să-și arate nervii de față cu mine. Vrea să scape.

     Mișelule! Îți arăt eu ție!

     — Eduard! strig eu scoțând vijelios capul pe geam. Ți-ai uitat boarfele, nenorocitule! Să nu te mai prind pe aici, ipocrit mincinos și fals!

     Îi arunc geaca undeva pe trotuar, în eșuata mea încercare de a i-o trânti pe cap. Îi văd chipul schimonosit de furie și rușine, pașii care nici măcar nu se îndreaptă către geacă, ci în partea opusă, și trupul încordat cu pumnii strânși. Brusc, ridică o mână și îmi arată acel semn pe care îl mai întâlnesc doar la puștanii ce cutreieră noaptea parcurile, obosiți de băutură și duhnind a eșec.

     Încă pot să-i analizez înfățișarea deplorabilă și reușesc să deslușesc sentimentele de frustrare pe care le simte în acest moment. Sunt sigur că și-a dat seama de faptul că am aflat adevărul. Poate nu știe că am descoperit totul chiar atunci, acum opt ani, însă e de ajuns încât să nu poată dormi de acum câteva nopți bune. În sfârșit va regreta că m-au înșelat, el și Amy.

     Dispare din raza mea vizuală, iar eu mă întorc cu spatele la fereastră, observând că în graba mea oarbă am dărâmat cumva perdeaua. Dar acest lucru nu mă supără, ba chiar mi-e indiferent și rămân câteva clipe ca o statuie, privind în gol, încercând să decid ce ar trebui să fac. Nu cu viața mea, ci cu obiectul de la picioarele mele.

     Zâmbesc în schimb, mult prea euforic și pierdut în mica mea victorie.

     — Problema este cum mă voi descurca de unul singur cu cafeneaua...

     Cuvintele mele sparg liniștea ciudat de dulce din încăpere și realizez că acum am rămas pe cont propriu. Subit, am nevoie de încă o cafea sau un somn bun. De obicei, căutăm în somn răspunsuri și rezolvări pentru problemele noastre, e o mică evadare pe care o așteptăm cu nerăbdare, de parcă ceva sau cineva ar fi acolo, în acel tărâm care nu coincide cu lumea noastră și ne-ar putea ajuta. Dar nu e adevărat, din păcate, și deși știu că dormind nu voi găsi alinare suferințelor mele, decid să mă las purtat de vise.

*

     Gura mi-e uscată și am nevoie urgentă la baie. Mă trezesc leneș, încercând să-mi dau seama pe ce dorm și ce moment al zilei este. Judecând după întunericul din cameră, presupun că noaptea a pus stăpânire pe oraș. Pentru un minut nu simt nicio apăsare, dar îmi amintesc de vizita lui Eduard și cât de prost a sfârșit nu doar pentru el, ci și pentru mine în legătură cu a mea cafenea. Surând la gândul că înainte de a adormi, eu chiar păstram un bob de speranță în sufletul meu care credea că mă voi trezi cu o idee prin care să-mi rezolv problemele.

     Jeffrey, nu mai ești copil, știi de mult timp că miracolele nu există.

     Și totuși, cum să procedez în continuare? Încerc să nu regret faptul că l-am alungat pe Eduard din viața mea în sfârșit, dar oricât m-aș consola singur, lipsa sprijinului său îmi dă mari bătăi de cap și faptul că nu am la cine să apelez mă izbește din plin. Nu vreau să renunț la masca de client, așa cum a numit-o el, altfel ar dispărea și misterul meu; iar fără secret, Jeffrey nu e Jeffrey. Iar în acest caz, am nevoie de cineva care să se ocupe de cafenea pentru mine, așa cum făcea Eduard.

     Îmi fac în sfârșit curaj și ies de sub pătură, îndreptându-mă spre baie. Lumina produsă de bec strălucește chior și fad, dar ochii mei încă resping razele artificiale ce abia reușesc să contureze mobila apartamentului meu. Trebuie să schimb și becul mai nou...

     Mă mișc mecanic, rigid, gândurile îmi zboară departe, la Meredith, la Britany, la Melody, la Amy chiar...Îmi pun un pahar cu apă și mă așez pe podea, după ușă, simțind cât de rece este parchetul și ce singurătate domină apartamentul meu. Din locul acela, lumina spălăcită și atmosfera usturătoare mă propulsează direct în trecut, în ziua când am descoperit că Amy mă înșela cu Eduard. Eram în același loc, așteptând-o cu nerăbdare, cu un buchet de crini, florile ei preferate.

     Am șters aproape întreaga scenă din memoria mea, mi-au fost necesari ani întregi să uit detaliile și sentimentele din acea zi, tot ce mi-a mai rămas și continuă să răzbată cu îndârjire peste eforturile mele este acel minut, acel clinchet de cheie, acel schimb de replici și textura foliei în care erau învelite florile.

      „— Ed, o să fugim în lume, îți promit, doar așteaptă încă puțin, să-mi termin facultatea. Trebuie doar să știi că te iubesc enorm...

     — Ceea ce vreau este să te decizi pe cine vrei, scumpo, eu sau Jeffrey?

     — Chiar vrei să știi pe cine vreau?

     — Vreau să-mi demonstrezi...

     — Atunci hai la tine."

     Iar eu am rămas în același loc, nemângâiat, cu șiroaie de lacrimi în ochi când al doilea clinchet de cheie se auzi și pașii fugeau departe de ușa după care eu zăceam însingurat.

     Deși frânturi din acea noapte încă mă bântuie cu nerușinare, nu sufăr și nu am suferit după Amy așa cum o fac acum pentru Melody. Ea a rămas gravată într-un trecut de-al meu care acum mă afectează foarte puțin și pe care îl folosesc doar pentru a mă îmbărbăta singur. Eram tânăr, fraier, credul. Eram îndrăgostit, nebun, îndrăzneț. Eram visător, orgolios, egoist. Eram un Jeffrey capabil de lucruri ciudate, iar acum nu mai găsesc motivele pentru care am acționat într-un anumit fel.

     Un singur lucru nu regret, făcut din durere și răzbunare – Melody.

     Știu! O să risc, dar altă soluție nu există. Decât să pierd totul, mai bine mă consolez cu gândul că am încercat.

     Mă ridic de pe jos într-o clipită și las paharul cu apă neatins, ca o urmă a faptului că am călătorit puțin în trecut. Dar înainte să-mi urmez gândurile, îl ating cu piciorul încât conținutul să se verse leneș pe podea. O acțiune necugetată și fără o motivație serioasă, însă pentru mine semnifică purificare; am curățat și ultima fărâmă de tristețe ce mai dăinuia în mine încă de atunci.

Doctorul de sufleteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață