Unsteady → kim taehyung

Capitolul 8

CAPITOLUL 8

M-am uitat nelămurită la Jimin și la Taehyung. Cei doi parcă aveau o luptă numai din priviri. Trupurile le erau încordate și îți dădea impresia că în fața ta sunt doi masculi alfa care se luptă pentru adevăr: cine l-a omorât pe cine. 

Deși eram curioasă să aflu adevărul, sau chiar să-i văd cum se confruntă, îmi amintisem că părinții meu erau în bucătărie, sau cel puțin așa credeam. De când a apărut Jimin, simțeam că s-a schimbat tot. Că sunt în trecut, în aceeași casă. 

Ignorându-i pe cei doi băieți care încă se mai uitau unul la altu, am aruncat o privire în bucătărie. Nu semăna deloc cu bucătăria mea și cel mai important lucru este că părinții mei nu sunt în această încăpere. 

— Ce se întâmplă aici? am întrebat, atingând peretele acum portocaliu. 

Mi-am trecut o mână prin păr, gemând din cauza frustrării. Am început să mă plimb prin bucătărie, observând pe urmă o ușă care ducea spre curtea din spate — ceea ce noi nu aveam. Am dat să apăs pe clanță, dar un strigăt m-a oprit. 

— Stai pe loc! 

Mi-am retras mâna și imediat am fugit înapoi la cei doi. M-am uitat întrebătoare la ei, vrând să știu dacă s-a întâmplat ceva. 

— Nu poți ieșii din casă, a spus Jimin, făcând semn cu degetul să vin aproape de el. M-am crispat, nedorind să fac cum spune el. 

— De ce nu pot ieșii din casă? 

— Nu te poți depărta de el, de fapt. 

— Și întreb din nou, de ce? 

— Dispare. Tu ai fost cea care l-a adus aici și fără energia ta, el se duce, a spus Taehyung, arătând cu degetele spre tavan, făcând aluzie că Jimin se duce la cer. 

Mi se părea totul o mare prostie. Tot nu înțelegeam de ce eu eram acea persoană. Persoana aia specială și tot odată ciudată care de obicei exista numai în cărțile de ficțiune. De ce Dumnezeu m-a ales tocmai pe mine? 

Voiam să-l văd pe Jimin dispărând. Taehyung n-a început încă să-și rezolve problemele cu el și dacă eu ieșeam din casă și mă depărtam cât puteam de tare de el, cei doi nu s-ar mai putea întâlni. Nu știu de ce, dar simt nevoia să enervez pe Taehyung. Simt nevoia să mă răzbun puțin pe el deoarece încă din momentul în care a apărut în viața mea, totul a devenit mai greu. Viața mi s-a complicat din cauza sa. 

Am tras adânc aer în piept și cu privirea ațintită pe ușă, am început să alerg ignorând strigătele lui Taehyung și înjurăturile lui Jimin. Dădeau tot ce puteam ca să alerg foarte repede și mă rugam în minte să nu mă împiedic de propriile picioare. Cu cât mă îndepărtam mai mult, cu atât simțeam că amețesc. Trăgeam frenetic aer în piept, dar degeaba. Simțeam că picioarele mi se înmoaie și următoarea secundă eram pe jos. 

— Ei bine, se pare că se întâmplă mai multe decât dispariția lui Jimin, l-am auzit pe Taehyung spunând, înainte să-mi pierd complet cunoștința.