Suflet alb (II)

19. Caius

― Chiar ești fiica lui Lucifer. Mulți aveau dubii în legătură cu tine.

― M-m-mulți? Cine?

Colțul gurii i se ridică ușor, zâmbind strâmb.

― Dacă vrei să știi, Rebecca, prefer să vorbim într-un loc mai... adecvat conversației pe care ar trebui să o avem.

Felul în care o spusese, felul în care ochii verzi îi tremurară aproape imperceptibil mă făcură să tremur involuntar. Era ceva murdar, nelalocul lui, sumbru în expresia lui. Mă speria modul în care își schimba starea de la o secundă la alta.

  ― Unde? 

Se apropria din nou. Era atât de aproape încât îi vedeam fiecare particulă verde din ochi.

Mi-am închis ochii, speriată de ce voia să facă, însă își schimbă brusc direcția, ajungând în dreptul urechii mele. 

  ― În iad, Rebecca.

Sângele mi-a înghețat în vene.

În iad?

Nu, nu, nu, nu!

Îmi râse în ureche, gâdilându-mă.

― Nu acolo, în locul damnaților, unde ai fost deja. 

Mi-am deschis ușor ochii, simțind cum își schimbase tonul, fiind serios pentru prima oară de când apăruse aici, pe balcon.

― Pe tron, Rebecca. Acolo e locul tău.

Tronul, Rebecca. Tronul este cel mai important. 

  ― E-e-eu?

Îmi venea să plâng. Eram atât de confuză, atât de bulversată, atât de dezorientată.

Mereu mă gândeam la acea structură ciudată și niciodată nu îi puteam da de cap. Din câte înțelesesem eu, era vorba despre un tron și despre faptul că e atât de important încât ar trebui să-l protejez. Mă gândeam că ar fi trebuit să protejez pe cineva ce stătea pe tron, pe vreun rege, împărat, lucruri de genul ăsta, deși nu avea niciun sens; nu mă aflam într-o astfel de epocă.

Dar  nu luasem în calcul posibilitatea că eu aș fi cea care ar sta pe un tron. Cel puțin nu până acum.

  ― Ce tron? l-am întrebat eu, iar bărbatul se dădu un pas în spate, privindu-mă în ochi.

Iar atunci îmi pică fisa.

Mai vorbisem despre asta cu Vladimir, însă nu am putut înțelege pe deplin ce spusese căci cuvintele bărbatului cu ochi verzi îmi răsunară tare și răspicat în minte, făcându-mă să am o migrenă de toată frumusețea. 

 Da... spusese ceva de o...

― ...coaliție...

― Corect!

Am tresărit din nou, văzându-i entuziasmul din privire. 

Nu realizasem că spusesem cu voce tare.

― Deci, Rebecca, observ că ești la curent cu ce se mai întâmplă în iad. Măcar de atât să fie bun și Aka Manah, având în vedere câte probleme ți-a făcut și mi-a făcut în trecut. Într-adevăr, eu și câțiva frați d-ai mei am vrea ca tu să-ți revendici tronul. Așa că de ce mai pălăvrăgim? Hai să mergem!

Mă apucă de mână, aproape tărându-mă până în living. Am început să clipesc rapid, neștiind cum să reacționez. 

Știam că nu trebuia să am încredere în el. Știam că ar fi trebuit să-l anunț cumva pe Vladimir că ceva nu e în regulă.