Primul declin

Prolog

PROLOG 

     Sunt o persoană fără un pic de noroc. Și când zic că fără un pic de noroc, mă refer la genul de om care tocmai văzuse la The Weather Channel că nu va ploua, dar când iese din casă, tună și fulgeră. Nu cred c-ar putea cineva vreodată înțelege atât de prost prognoza meteo și eu categoric n-am cum să fiu prima proas... persoană care o face. 

     Doar pentru că port haine negre și oja de la unghii tinde spre această nuanță obscură, nu înseamnă neapărat că atrag ghinionul. Nu sunt născută pe vineri 13, nu am pisică neagră, nu am vărsat sare pe masă. Totuși, am mers de câteva ori sub scară, am deschis umbrela în casă și am spart oglinda. Ei bine, am spart oglinda retrovizoare acum câteva minute în urmă. Oricum ar fi, este suficient încât să afirm faptul că infernul este, de fapt, o poartă spre paradis. Nu am avut niciodată pretenția să fiu înțeleasă, așa că niciodată n-am tânjit după înțelegere, până acum. Acum am nevoie vitală, mai mult decât oricând, să fiu înțeleasă.

     Îmi mișc picioarele ce-mi atârnă de pe patul ăsta al naibii de incomod; ar trebui să fiu întinsă, dar nu aș vrea să cred că am pățit-o chiar atât de rău. Dacă m-ar întreba cineva chiar acum dacă cumva sunt bine, i-aș răspunde cu: „privește-mă și spune-mi tu".  Și probabil îl voi pocni în față dacă mi-o va arunca pe aia cu „totul va fi bine". Am luat un analgezic puternic, voi avea o scuză.

     Până atunci pot să recunosc și-n scris cât de tare îmi bate inima doar gândindu-mă la ce urmează să fac, un lucru absolut corect de altfel, însă vocile din capul meu nu prea mă ajută să fiu mai calmă. Ba din contră, mă alarmează mai mult. Trebuie să faci ceea ce este corect, Laykee.

     Desigur c-o voi face, chit că fratelui meu n-o să-i placă deloc. Însă când i-a plăcut ceva din ceea ce am făcut eu vreodată? Îmi trec astfel, cu o oarecare trufie, degetele peste pachetul de țigări pentru a păstra aparențele. Debelzaq încă este cu privirea ațintită la fereastră, iar eu stau în șezut pe salteaua dură a patului, privind în continuare pachetul de țigări, pe care îl strâng în mâna dreaptă. Nici măcar nu știu de ce-l car cu mine, dacă știu bine merci că sunt prea lașă ca să mă apuc vreodată de fumat. 

     — Ai un alt număr disponibil pe care ar putea reuși unul din părinții tăi să răspundă?

    Ticăitul ceasului este, pentru un moment, acoperit de vocea răgușită a asistentei. 

     — Nu! urlă Debelzaq prompt și sigur, în locul meu. Nu este nevoie să-i mai contactăm..., se corectează acum într-o aproape șoaptă, dar chiar și așa confuzia deja există-n privirea asistentei. Sunt fratele ei, o duc eu acasă. 

     — Da... Mi-ai mai spus asta, răspunde asistenta, apoi privirea ei ajunge iarăși pe mine. Ai un alt număr?

     În mod normal, aș fi spus ceva, dar sunt cât se poate de conștientă de starea lui Debelzaq. Și tac nu pentru că îmi cere el tacit din priviri s-o fac, ci pentru că sunt atât de obosită într-un cât îmi vine să mă culc chiar aici, pe acest pat înalt. 

     Fratele meu e adult, a împlinit de curând douăzeci și șapte de ani, însă starea mea e destul de gravă și probabil voi fi internată, deși nu am decât o mână tăiată adânc și julituri. Respir foarte greu, mă doare pieptul. Nu știu mare lucru de medicină, dar asta nu e de bine, nu?

     În timp ce Debelzaq se consumă în fața ferestrei, știind că nu e vorba doar să mă ducă acasă, eu mă uit cum acul îmi străpunge pielea iarăși și abia acum îmi mușc buza de jos, ca să nu icnesc și nici să nu dau atenție unei înțepături parcă de bondar. Asistenta pare să-mi observe, totuși, impasibilitatea. Imboldul mă împinge să-mi iau piercing-ul din buza de jos între dinți pentru a mă concentra pe o altă durere. Fir-ar să fie, mi-aș dori să spun că nu mă doare, dar doare groaznic. Am câteva impulsuri, care mă provoacă să-mi trag mâna și să mă car de acolo, doar că nu fac nimic din toate acestea. Chiar și așa, nu prea văd de ce aș face-o. 

     Până acum trei zile, trăiam cu impresia că durerea mă face să mă simt vie și cumva, tot ea mă ține în viață. Până acum trei zile, nu aveam o mână care trebuia să fie cusută. Și cu atât mai puțin, fir-ar să fie, prieteni trădători. 

     Până când mâna stângă o să-mi fie cusută, încerc cumva să mă folosesc de cealaltă pentru a-mi da de după urechi părul. Pachetul de țigări îmi rămâne în poală cât timp mă silesc să-mi dau și de pe frunte firele de păr transpirate. Am grijă să nu-mi ating - prea profund - juliturile. 

     — De fapt..., mă aud eu vorbind și simt de îndată privirea lui Debelzaq ațintindu-mă.

     Mi-e teribil de frică să fac ceea ce este corect, pentru că nu știu în ce măsură mă va costa adevărul pe care urmează să-l înfrunt, dar știu consecințele care m-așteaptă dacă n-o fac și... nu mi le pot asuma. Voi fi identificată, asta dacă deja n-am fost; cardul de sănătate mi-a fost luat, pe care se află datele relevante despre mine. Cu un calcul mintal, scăzând anul nașterii inscripționat pe card din anul prezent, ajung la o concluzie veritabilă: fetița asta are doar șaptesprezece ani și mult ghinion.

     Mă uit direct în ochii verzi ai asistentei și mă gândesc de două ori la ce urmează să spun. Cunosc riscurile, însă le ignor, pentru că de această dată, sunt hotărâtă să le confrunt. Sau cel puțin, așa cred. 

     Oricum se va afla; oricât de mult ar încerca Debelzaq să ascundă de data asta, nu va reuși, doar se va alege cu faptul că măcar a încercat, și acuzat ulterior complice. Mașina e praf și e vorba doar de o chestiune de timp până se va adeveri că eu am fost cea care a condus. Oricât ar dura, n-o să fie suficient timp pentru mine cât să fac rost până atunci de permis de conducere, dar care să și ateste că l-am avut în ziua accidentului. 

     Inspir adânc silențios și expir prelung într-un aproape suspin sau oftat, ori ambele în același timp, pentru că simt o arsursă puternică în piept până în spate. E ca și cum aș avea o săgeată de foc înfiptă în cutie toracică.

     Debelzaq anticipează mult prea târziu ce urmează să spun, pentru că spera și credea că o să cer doar un pahar cu apă. Doar a crezut mult prea ușor faptul că m-am răzgândit cu anunțarea părinților doar pentru că a convins-o pe asistentă că este major și că este fratele meu mai mare. 

     Am nevoie să-i am pe urmele mele pe mama și pe tata, înaintea polițiștilor.

     — Vă rog, puteți încă o dată s-o faceți? Să... să-i sunați? Sunt sigură că va răspunde cineva în cele din urmă.

     Asta e. Nu mai pot da înapoi.

     Nu știu dacă mama și tata au răspuns vreodată din prima la un număr necunoscut. Darămite la un număr ascuns. Habar n-am cum a ales asistenta să-mi contacteze părinții, important e că a făcut-o și încă e dispusă să m-ajute - nu își va imagina vreodată ce favoare îmi face că ea este cea care le oferă vestea, așa cum nici nu va ști că posedă un curaj pe bune, nu unul de aparență precum se-ntâmplă în cazul meu și-n cazul lui Debelzaq, acum. 

     — Dar încercați de pe al meu de data asta. 

     Îmi scot telefonul din jachetă și i-l întind.

     Afară nu tună și fulgeră, dar e pentru că furtuna se dezlănțuie în mine, iar Debelzaq abia se abține să nu-mi smulgă iHuntul din posesie înainte să ajungă în mâinile... - mă uit la ecusonul prins de halatul său alb: Farrah Bush. Îmi ridic privirea și mă uit peste umăr, la Debelzaq. În timp ce ochii lui îmi transmit tacit faptul că pornesc pe un drum fără cale de întoarcere, ai mei se umplă cu lacrimi. Deoarece conduceam pe un drum cu sens unic, pe care oricum n-aveam nicio șansă să fac o manevră care să mă ducă înapoi în siguranță. 

     E imposibil să fi uitat deja. În definitiv, a venit de îndată ce aflase de accident și la ce spital m-au dus. E ca și cum anticipase faptul că nu-l voi asculta, deși a fost foarte convingător și autoritar, dar nu puteam să absentez de la un pericol la care promisem că voi asista. Nu mi-aș fi dat cuvântul de onoare unor trădători dacă aș fi știut că urmau să mă trădeze. Mai rău, să mă lase chiar să mor. 

     Sunt vie. Da, da. Mulțumesc, sunt recunoscătoare. Dar nu am un ceas magic care să mă aducă înapoi în timp, ca să scap de viitorul întunecos care îl simt venind cu pași repezi. Sunt ca și moartă.