Dincolo De Bariere

O fărâmă de speranţă

Ne ridicăm. Mai îl îmbrăţişez o dată pe tata bucurându-mă de căldura braţelor sale.

Dintr-o dată tata mă strânge mai tare şi mă întoarce în cealaltă parte. Închid ochii și icnesc surprinsă. Aud o bubuitură.

Tata îşi slăbeşte strânsoarea în jurul meu şi îl simt cum cade pe lângă mine. Îmi deschid ochii. Văd un călăreţ ce se pierde în noapte. Tata se lasă în braţele mele.

-Ce s-a întâmplat? Îl întreb iar el geme. Ajutor! Ţip sperând să fiu auzită. Ajutor, vă rog!

Încerc să îi cuprind spatele pentru a-l ridica, dar tresar speriată când simt ceva ud pe spatele lui.

-Nu, tată! Îl las pe pământ pe burtă, iar sub lumina lunii îi privesc rana lăsată de un glonţ probabil. Dumnezeule! Un glonţ pentru mine. M-a salvat!

-Ajutor! Să ne ajute cineva. Vă rog! Mi se stinge glasul.

Las lacrimile să îmi invadeze ochii, apoi să alunece pe obraji reci.

Îi mângâi rana. El are ochii închişi, dar îi simt respiraţia peste mâna mea.

-E cineva? Aud o voce îndepărtată.

-Da, suntem aici. Avem nevoie de ajutor. Ţip cât pot de tare şi mă ridic în picioare.

Mă rog să fie nişte oamenii de bună credinţă.

Văd două umbre şi le pot citi chipurile. Un tânăr înalt, frumos şi un bărbat scund, mai în vârstă.

-Ce s-a întâmplat? Mă întreabă tânărul privindu-l pe tata.

-A fost împuşcat. Vă rog ajutaţi-ne. Plâng cu disperare.

-Ajuta-mă să îl ridic! I-a ordonat bărbatului scund. Acesta s-a repezit asupra trupului tatei. Tânărul l-a ridicat de picioare, iar celălalt l-a prins de la subţiori şi l-au cărat spre drum, unde ne aştepta o căruţă. L-au aşezat în spate pe burtă şi ei s-au aşezat în faţă. Eu m-am aşezat alături de tata şi i-am strâns mâna. Mi-am aşezat o mână pe obrazul lui.

-Rezistă. L-am rugat.

-Unde locuiţi? M-a întrebat cel înalt.

-Pe strada San Felipe. I-am răspuns rapid.

-Unde vine asta? M-a întrebat.

-În centru, lângă piaţa mare. I-am răspuns şi atunci a pornit.

Drumul chiar dacă era scurt, mi s-a părut că a durat o veşnicie.

Tata nu dădea vreun semn de trezire ceea ce mă îngrijora. Spuneam într-una rugăciuni. Îl rugam pe Dumnezeu să nu mi-l ia căci el e tot ce am.

-Aici este? M-a trezit vocea bărbatului. Mi-am ridicat privirea şi am recunoscut strada noastră.

-Da. Am spus. Vă rog, aşteptaţi puţin. Le-am cerut şi am coborât din căruţă.

Am alergat prin întuneric până la casa lui Gonzalo. M-am împiedicat în nenorocita de rochie şi am căzut de nenumărate ori, dar am continuat să fug pentru viaţa tatei.

Am ajuns la uşa lui Gonzalo şi i-am lovit uşa cu pumnii.

-Gonzalo! Avem nevoie de ajutor! Am ţipat disperată.

Acesta a apărut în faţa mea purtând o pereche de pantaloni maronii.

-Tata a fost împuşcat, te rog ajută-ne. I-am cerut fără să îmi pot stăpâni lacrimile de durere.

Nu îl pot pierde pe tata. Nu mă poate părăsi. Toate astea sunt un coşmar şi mă voi trezi în curând. Mă voi trezi şi îl voi găsi pe tata bine, sănătos.

Gonzalo a rămas năucit, dar imediat ce şi-a revenit, s-a întors să îşi ia o cămaşă şi geanta din piele, apoi am fugit împreună spre locul unde ne aştepta tata. Gonzalo m-a ţinut de mâna oprindu-mă din a mai cădea şi a-mi face noi julituri.

Mii de gânduri negre îmi treceau prin cap. Dacă oamenii aceia l-au luat pe tata? Dacă ei sunt de fapt cei ce l-au împuşcat?

În ciuda acestor gânduri, căruţa ne aşteaptă în acelaşi loc. Cum ne văd, bărbaţii din căruţă coboară. Ajutaţi de Gonzalo îl ridică pe tata, care pare să nu dea vreun semn de viaţă. Îi ghidez spre casa noastră. Deschid greu uşa casei deoarece mâinile îmi tremură. Când reuşesc sã o deschid, îi poftesc în dormitorul tatei. Îl aşează pe pat, iar Gonzalo îmi cere să îi aduc cârpe şi apă caldă. Fug în bucătărie. Pun apa să fiarbă şi rup din una din rochiile mele cârpe curate pentru tata. Iau apa într-un vas şi i le duc lui Gonzalo.

În dormitor, tata stã întins pe spate cu ochii închişi, iar Gonzalo îi unge cu ceva rana. Las vasul şi cârpele. Gonzalo îmi cere să ies, iar eu mă supun în linişte.

Rămân ghemuită în faţa uşii. Îmi ţin capul în palme. Las lacrimile să curgă în voie.

Tata nu mă poate părăsi. Ştie că nu voi rezista fără el. Am nevoie de el. Trebuie să fie puternic, să lupte.

Trec ore în şir sau doar minute, nu îmi pot da seama. Durerea ce o simt e atât de mare încât pierd noţiunea timpului. Totul pare să dureze o eternitate. Nu suport să nu primesc nici o veste despre cum e tata.

Când Gonzalo iese, dau buzna înăuntru. Îmi aşez o mână peste gură şi încep să plâng înfundat.

Tata e întins în pat. Poate peste mijloc un bandaj alb. Îşi ţine ochii închişi în continuare.

-Victoria, calmează-te. Îmi cere Gonzalo, dar nu pot. Nu pot să mă calmez văzându-l pe tata aşa.

-Va trăi? Îl întreb fără să îmi desprind ochii de pe tata.

-Victoria. Ezită el. Aşteptăm să treacă noaptea. Nu îţi pot promite nimic. Pot doar să îţi spun că a fost rănit grav. Îmi sfâsie el speranţele. Va face febră. Rămâi cu el şi schimbă-i compresele reci când e nevoie.Va fi bine. Mă încurajează el, acum ca un prieten. Îi mulţumesc, iar acesta pleacă lasandu-ne singuri.

Tata aşezat în mijlocul patului. Mă apropii de el şi îmi aşez mâna pe fruntea sa. Arde. Iau vasul cu apa murdară pentru a o schimba.

Mă întorc şi scufund una din cârpe în apa rece,apoi o storc.Iau cârpa de pe fruntea lui şi o pun atent pe cea nouă. Îl acopăr mai bine şi mă aşez pe marginea patului. Îl voi veghea întreaga noapte şi îl voi îngriji. Nu îl voi lăsa să mă părăsească nu îi voi da drumul.

Îi prind strâns mâna. I-o sărut lăsând o lacrimă să alunece pe ea.

Trebuie să trăiască. Nu îi voi da drumul. Voi lupta pentru el. Nu mă dau bătută. Mai e o fărâmă de speranţă.

N/a
Acum chiar am fost rapidă. Sper să nu existe greşeli. Oricum sper să vă placă acest capitol.
Am ajuns pe locul 5 în istorice, deci multe, multe mulţumiri.