Suflet alb (II)

15. Rebecca

Îmi aminteam.

Îmi aminteam.

Eram eu.

Eram Rebecca.

― Ai cumva rude în Scoția? Sau bunicii tăi sau străbunicii tăi sunt de acolo?

― Nu cred. De ce întrebi?

Mă holbam la fața lui perfectă și fără cusur. Ochii săi licăriră fantomatic, de parcă previzualiza o amintire din viața sa veșnică. Își aplecă privirea, iar umerii săi părură grei, însuși cerul căzând peste el.

― Îmi... amintești de o victimă nevinovată.

Vladimir.

Sunetul unor pași ușori, aproape imperceptibil, mă făcu să îngheț instantaneu. M-am aruncat pe iarbă, rugându-mă cu ardoare să nu fi fost văzută de persoana ce apăru în peisaj.

Era un bărbat îmbrăcat în negru cu părul de aceeași culoare, care i se învolburase din cauza vântului. Își trecu rapid mâna prin el, de parcă încercase sa-l aranjeze, fără să depună efort, lăsându-se bătut încă din prima încercare. Se afla la vreo zece metri depărtare de mine, însă eu eram atât de anxioasă încât mă oprisem și din respirat.

Înainta lejer, cu un pas elegant și îndemănatic, ocolind florile, fără să le dea vreo atenție. L-am urmărit cu interes cum s-a apropriat de ceva anume ce nu puteam vedea. Se aplecă, iar eu mi-am ridicat încet capul, fiindu-mi frică că aș putea scoate vreun sunet.

Era un lac. Un lac atât de frumos, care reflecta razele soarelui orbitor într-un mod spectaculos.

Bărbatul își plimbă degetele prin apa limpede și oftă îndelungat.

― Amadeia...

Vocea lui era mirifică. Suna precum un clopoțel în vânt.

Și îmi era atât de familiară...

Noi pași se auziră.

Mi-am îndreptat privirea înspre noul vizitator, iar înfățișarea acestuia mă șocă.

Era o fată blondă, iar frumusețea ei îmi tăia respirația.

Era superbă. Avea niște ochi verzi plini de viață, ce străluceau într-un mod angelic. Era îmbrăcată într-o rochie albă, lejeră și era desculță.

Însă nu eram singura care îi observase venirea.

Bărbatul în negru se ridică, stând încă cu spatele la ea.

Fata se aproprie timidă, încurcată de prezența acestuia.

M-am încruntat. Era o atmosferă amenințătoare, ce îmi făcea părul să devină măciucă. Mi-am ciulit urechile, așteptând încordată ce se va întâmpla în continuare.

Bărbatul se răsuci cu fața la ea și îi zâmbi.

Vladimir. Era Vladimir.

Mi-am pus mâna la gură, lăsându-mi repede capul în iarbă.

Nu trebuia să țip, nu trebuia să țip, nu trebuia să țip...

― Cine ești? am auzit-o pe fată întrebându-l, iar drept răspuns, Vladimir râse amuzat.

Mi-am închis ochii strâns, fiindu-mi frică că aș fi putut fi descoperită.

― Știi cine sunt.

Vocea lui era exact cum o știam eu. Distantă. Rece. Batjocoritoare. Amuzată.

Irezistibilă.

Confuză, fata făcu o pauză pentru câteva secunde, iar apoi spuse, pe un ton tremurat, dar curios: