nu ne vom cunoaste.

1K 115 19
                                                  

Sambata dimineata. Cea mai urata dimineata de iarna din istorie. Cel putin, asta simtea Kara, ridicandu-se din pat cu dureri in tot corpul. Avea fata palida, mainile ii tremurau, iar ochii pareau uscati si stersi.

A adormit plangand.

S-a ridicat in picioare, punandu-si patura peste umeri si privind pe geam, care era aproape opac din cauza zapezii care s-a depus intr-un strat foarte gros si inalt, acoperind mai mult de jumatate din suprafata sa. Kara a suspinat cu ochii inchisi, apoi a facut cativa pasi spre usa dormitorului sau, lasand incet patura pe pat.

A coborat scarile catre parter, intrand in camera de zi. Era goala. Era 9:36 dimineata, insa fiind weekend, parintii ei inca dormeau. Sambata si duminica erau singurele zile in care acestia nu aveau de mers la munca, asa ca se odihneau pana tarziu. Kara s-a asezat pe canapea, singura, ascultand ninsoarea de afara si vantul puternic printre copacii din curte. Sufrageria goala si rece era asemenea sufletului Karei.

- Am pierdut, a spus ea cu un glas ragusit.

Deodata, Kara a auzit batai in usa. A crezut ca i s-a parut, insa bataile au revenit, mai dese si mai puternice. S-a ridicat de pe canapea in graba si s-a dus sa vada cine era la usa.

- Chloe? Ce faci aici la ora asta si oe vremea asta?!

- Nu e timp de intrebari! L-am sunat pe Jennings acum jumatate de ora ca sa vad daca a plecat si cum se mai simte si mi-a raspuns mama lui si mi-a spus ca a fost internat de urgenta la Spitalul de Copii pentru ca a vomat sange chiar inainte sa plece la aeroport. Trebuie sa mergem la spital imediat! a spus Chloe dintr-o suflare, acoperita de zapada.

- Cum?... Nu imi vine sa cred, a spus Kara privindu-si prietena cu ochi socati. Intra si fa-ti un ceai cald pana ma imbrac si vin imediat!

Chloe a intrat in casa inchizand usa, iar fix dupa aceea, Kara a fugit pe scari catre camera ei, insa pe hol s-a ciocnit de tatal ei care tocmai se trezise.

- Kara! Ce faci treaza asa devreme? Si de ce alergai pe scari?

- Uite, tata, chiar nu am timp de explicatii! E Chloe la parter, poate sa iti spuna ea!

- Nu, Kara, nu te duci nicaieri! Vreau sa aud explicatii de la tine! Unde crezi ca fugi, asa, fara sa ne anunti pe mine si pe mama? a spus tatal Karei impunandu-se suspicios.

- Tati, daca ai incredere in mine si daca ma iubesti, te rog, lasa-ma sa ma duc la spital! Daca nu o fac, ar fi echivalent cu moartea lui Rotto, si nu vreau să mai trec prin asta, te rog! a zis Kara cu ochii in lacrimi.

La auzul pomenirii mortii lui Rotto, chipul tatalui s-a descruntat. Stia ca moartea cainelui nu era ceva la care Kara sa se fi referit in gluma, asa ca a oftat si a lasat-o pe Kara sa se duca si sa se schimbe.

- Bine, dar sper ca Chloe imi va da o explicatie foarte, foarte buna.

Kara a zambit si si-a imbratisat scurt tatal, apoi a fugit in camera ei. S-a imbracat cu un pulover negru foarte gros, blugi bleo si o pereche de bocanci maro. Imediat dupa aceea, a insfacat de pe scaun geanta neagra pe care a purtat-o la scoala cu o zi inainte si a pus in ea portofelul, telefonul si jurnalul. Simtea ca va avea nevoie de el.

A fugit apoi pe scari, iar parintii si Chloe o asteptau la parter.

- Kara, tu... chiar iti doresti atat de mult sa il vezi pe baiatul asta in spital? a intrebat mama cu o figura indurerata.

- D-da, mama, credeam ca v-a explicat Chloe cat inseamna asta pentru mine.

- Da, Kara, Chloe ne-a spus, dar mama ta se referea la altceva. Crezi ca esti pregatita sa il vezi pe un pat de spital, in starea in care se afla? Esti sigura ca o sa poti sa suporti "privelistea"? a continuat tatal.

ne-am ciocnit pe holUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum