Suflet negru (I)

42. Moartea

Îmi odihneam capul pe pieptul tare şi palid al lui Vladimir, pe canapeaua din sufragerie. Încercam să adorm, precum el, însă gândurile mele îmi învolburau mintea, înecându-mă, sufocându-mă. Era inevitabil. Minutele se scurgeau şi mai repede decât înainte, respiraţia mea înteţindu-se, ochii mei schimbându-se. Îi simţeam oscilând, într-un mod bizar, de parcă vedeam printr-o perdea, de parcă aveam lacrimi pe punctul de a ţâşni în mod constant, deşi nu era cazul în acest moment. Era prima oară în ultimele 24 de ore... de fapt, în ultima săptămână în care nu simţeam nevoia de a plânge. Căldura trupului Vladimir radia de sub mine, calmându-mă şi liniştindu-mă.

Nu mă simţeam altfel acum că mi-am vândut sufletul. În orice caz, în acest moment sufletul meu era conectat cu al lui –nu ca în cazul cu Ariana, ci o altfel de conexiune, mai ambiguă—, ceea ce mă fă cea să oftez uşurată, simţindu-mă mai apropriată de el decât înainte.

Îi privesc chipul palid, genele lui negre şi lungi, maxilarul puternic şi bine structurat. Avea o expresie... inocentă, în mod ironic. Arăta ca un om normal când dormea, în neconcordanţă cu adevărata lui natură. Zâmbesc uşor, tristă că nu am să fiu lângă el când îşi va deschide ochii, nuanţa lor roşiatică căutându-mă frenetic.

Stătusem în jur de două ore în braţele lui, inspirându-i mirosul plăcut şi înăbuşitor al corpului, el şoptindu-mi lucruri ciudate în latină, gâdilându-mi urechea cu respiraţia lui fierbinte, ce mă făcură să râd confuză. El îmi zâmbise pentru prima oară cu toată gura, într-un mod sincer şi adorabil. Mă durea inima când mă gândeam că nu-l voi mai vedea niciodată zâmbind.

Îmi iau telefonul de pe masă, verificând încă o dată ceasul.

11:30.

Oftez adânc, simţind cum un nod mi se punea în gât. Eram înspăimântată. Înfricoşată.

Nu o puteam lăsa pe Ariana să moară.

Mă ridic uşor din pat, dezbrăcată, simţind aerul rece din cameră cum îmi mângâie uşor trupul firav. Caut pantalonii lui Vladimir şi îi golesc buzunarele, găsind, într-un final, telefonul lui. Îi setez o alarmă la 11:50 şi îi scriu în notiţe să meargă imediat după Ariana, să nu-i lase să o omoare. Era ultima mea dorinţă şi nădăjduiam că mi-o va îndeplini. Mă holbez la cuvintele scrise pe ecran, în timp ce lacrimile enervante şi dogoritoare se prelingeau pe chipul meu, picurând pe telefon. Mi le şterg cu degetele tremurânde şi mai scriu câteva cuvinte, încercând să las un fel de scrisoare de la revedere. Deşi, probabil, nu vom avea şansa de o „revedere". Cuvântul cel mai potrivit era „rămas-bun". După ce mai tastez un paragraf, vag mulţumită de lucrurile pe care nu reuşisem să i le spun în faţă, las telefonul pe masă, pentru a auzi alarma mai bine. Deşi nu era necesar, având în vedere auzul lui inuman.

Mă îmbrac cu hainele de care mă dezbrăcase el acum câteva ore, atentă să nu fac vreun sunet. El părea că doarme adânc, însă în orice secundă şi-ar fi putut deschide ochii, privindu-mă feroce, furios şi plin de suferinţă, realizând ce aveam de gând să fac.

Iau un ciob de la un pahar spart de pe jos, atentă să nu calc pe rămăşiţele sticlei de vin, punându-mi-l grijulie în buzunar, înfăşurându-l într-un şerveţel, ca să nu mă tai. Doar în cazul în care aveam destul de curaj să mă sinucid, deşi faţa Arianei care îmi apărea în minte mă făcea să renunţ la gând instantaneu. Dar, totuşi, nu strica o siguranţă în plus.

La 11:40 ies pe balcon, închizând uşor uşa din geam, speriată să nu scârţâie. Mai arunc o privire trupului său tolănit pe canapea şi mă îndrept cu faţa înspre balustradă, înaintând cu paşi mici. Ajung chiar în faţa ei, scrutând atentă oamenii care se plimbau pe stradă, strigătele lor umplând aerul nopţii care, de altfel, era liniştit. Mult prea liniştit. Stelele atârnau ameţite de bolta cerească, lumina lor translucidă căzând peste mine, mângâindu-mă blând, cu o iubire maternă, alintându-mă, şoptindu-mi cuvinte dulci în ureche, lăsându-mă să visez îngândurată la ziua de mâine, al cărei răsărit nu îl voi vedea niciodată.