Suflet negru (I)

40. Vizita

-Unde mă duci? îl întreb, începând să revin la realitate, realizând că drumul mi se părea familiar.

-Doar nu credeai că o să te duc maică-ta arătând de parcă te-ai luptat cu barbarii în secolul IV, nu? spuse el, făcând pentru prima oară de când îl cunoscusem o glumă în legătură cu istoria.

-...aşa arătau oamenii atacaţi de barbari? zic eu, prea curioasă de viziunea lui despre vremea aceea ca să tac şi să înghit poanta.

El doar oftă, oprind maşina în faţa blocului. Nu îmi răspunse la întrebare, ci coborî din maşină, iar eu mă forţez să îmi scot centura de siguranţă pe care mi-o pusese în cazul în care aş fi înnebunit în maşină şi aş fi încercat să-mi scot ochii. Mă durea tot trupul, junghiuri de durere sâgetându-mă în toate locurile, mai ales în zona obrazului drept. Încă eram şocată de experienţa pe care o trăisem şi realizasem ceva ce mă înfricoşa într-adevăr: acolo îmi voi petrece eternitatea. Sufletele chinuite mă vor înghiţi, iar existenţa mea se va evapora. Mă voi pierde în adâncurile întunericului pentru totdeauna.

Portiera din dreapta mea deschizându-se mă făcu să tresar şi să mă opresc din meditat. Vladimir se apleacă deasupra mea, scoţându-mi centura, şi mă luă în braţe, făcându-mă să-mi amintesc de perioada în care aveam piciorul rupt. Singura diferenţă era că atunci fusese vina lui şi se comportase aşa pentru că ...

Acum că mă gândeam la asta, am realizat că fusese aşa drăguţ pentru că îi amintisem de Amadeia. Comportamentul lui se schimbă imediat după seara în care îmi rupsese piciorul în mod intenţionat. Din cauza ochilor mei. Din cauza fricii mele inexistente. Din cauza ei.

Oftez adânc, strângându-l mai tare de cămaşă, iar corpul lui se încordă, neînţelegând gestul meu brusc. Îmi ascund faţa în pieptul lui dur, nevrând să-l privesc în ochi, să-i observ expresia întrebătoare.

Urcă uşor pe scări, atent să nu mă zgâlţie prea tare. Eu ţineam ochii închişi, iar mişcările lui elegante şi blânde mă făceau să cred că pluteam. Că pluteam...mă simţeam bine... de parcă alunecam într-o apă adâncă.

Îmi deschid ochii brusc, trăgând o gură mare de aer, de parcă mă sufocam. Vladimir se opri imediat, ridicându-mă cu faţa la el, urmărind concentrat orice suspiciune cum că aş fi reintrat în abis. Oftez adânc, uşurată că eram încă în realitate. El doar mă scrută scurt, iar apoi îşi continuă drumul, confirmându-şi sieşi că eram în regulă.

Deschide uşa apartamentului, ţinându-mă doar cu o mână, cu o putere inumană. Era ca şi cum aş fi fost ţinută în braţe de un culturist acoperit din cap până în picioare de muşchi extraordinar de bine tonifiaţi.

Intră înauntru, lăsându-mă gentil pe canapea, iar apoi dispăru din living. Analizez atentă încăperea, dându-mi seama că ar fi putut fi ultima oară când mai stăteam aici. Televizorul uriaş pe care-l deschidea dimineaţa ca să urmărească ştirile, nesuportând să nu ştie totul. Măsuţa de cafea pe care el îşi punea scrumiera când îşi amintea, ca să nu mai facă mizerie pe jos. Geamurile uriaşe care dădeau înspre balcon, prin care i-am văzut adevărata faţă, cea de demon al tentaţiilor. Canapea pe care stăteam acum, locul unde Vladimir m-a sărutat când eram beată, prima mea beţie...Îmi amintesc momentul, amintirile mele fiind destul de difuze din cauza alcoolului, însă buzele lui presărate peste ale mele, colţii lui care îmi muşcaseră buza până când aceasta era întru totul însângerată, atingerile lui calde şi comfortabile...

-La ce te gândeşti atât de intens? mă întrebă el, intrând în cameră cu nişte haine de-ale mele şi o trusă de prim ajutor.

Mă holbez la el confuză, abia apoi dându-mi seama că îmi frecam buzele. Îmi las mâna să îmi cadă inertă lângă corp, jenată că fusesem prinsă că mă gândeam tocmai la Vladimir, deşi el, probabil, nu aveam cum să ştie acest lucru. Sau, de fapt, exact asta credea. Pentru că un zâmbet îngâmfat îi apăru în colţul gurii, făcându-mă să fierb de nervi.