Treizeci și șase

147 20 19


     — Nu s-a schimbat nimic, mătușică, îmi fac eu curaj și-i explic situația. Absolut nimic, nu-și amintește nimic, nu simte nimic, între noi e acum nimic.

     Cuvintele mele sună de parcă ar strica echilibrul naturii din jur. Am impresia că păsările s-au oprit uitându-se la noi, iar copacii se apleacă să ne audă mai bine. Totul e doar în mintea mea, dar sentimentul se arată imposibil de înăbușit. Mătușa nu are curaj să mă privească, ochii ei înlăcrimați caută printre copaci, dincolo de poartă, în urma lui Melody care a fugit de trecut speriată. Își frământă mâinile abătută, probabil gândindu-se că a venit aici în cel mai nepotrivit moment.

     Și așa a și fost, dacă n-ar fi apărut, probabil acum ea ar fi stat pe iarbă, lângă mine.

     — Îmi pare tare rău, Jeffrey... nu credeam că ați fi venit amândoi aici fără ca Melody să-și recapete amintirile.

     — În ultimul timp mi s-au întâmplat numai lucruri ciudate. După atât de multă vreme petrecută în singurătate, am reușit să mă apropii de ea. Și totuși... e altcineva acum.

     — Ai adus-o aici să-și amintească? I-ai zis cine ești? mă întreabă ea curioasă, neputându-și stăpâni entuziasmul din glas.

     — Știi, mătușico, că mi-e imposibil să-i spun. I-aș ruina existența astfel. Dacă aș fi putut, acum măcar aș fi trăit cu împăcarea că am încercat.

     Răspunsul meu aduce o liniște apăsătoare în urma sa. Cunoaștem amândoi situația, de aceea cuvintele nu își mai au niciun rost. Sunt recunoscător pentru faptul că cineva îmi înțelege suferința și chiar trăiește starea mea amară.

     — Și Eduard... Eduard ce face? El nu știe nimic? A aflat?

     — Eduard e bine, mă ajută mereu, mi-e un prieten bun.

     Deși ar trebui să mă simt un impostor în prietenia cu Eduard, un mincinos, un amărât insensibil, adevărul este că trecutul nu mă lasă. Adevărul pe care l-am aflat fără știrea sa m-a adus într-un prag al disperării și nebuniei, am fost capabil de lucruri odioase, așa cum s-a întâmplat și cu el. Iar acum, după atât de mulți ani, când suntem amândoi maturi, echilibrați în gândire și în vorbe, eu știu mai multe decât știe el, iar Eduard încă se preface că nu mi-a greșit.

     Acum, însă, nu mă afectează, știind că i-am plătit cu aceeași monedă, ceea ce mă frământă totuși este legat de ipocrizia cu care mi se înfățișează, zâmbindu-mi ca unui vechi amic.

     — Jeffrey, nu pot să cred că voi încă continuați cu mascarada asta, își exprimă mătușica sentimentele de idignare. Nu mai sunteți copii, a trecut mult timp, n-ar fi cazul să spui odată totul?

     — Totul e atât de mare și stufos, încât mă înghite pe zi ce trece tot mai mult. Totul e acum atât de îndepărtat, și totuși actual, prezent, trăind printre noi, în noi.

     Accentuez ultimele cuvinte, iar mătușica oftează încurcată. Știu ce gândește, este îngrijorată pentru mine, pentru Melody, pentru Eduard. Ea este o ființă pașnică, calmă, mereu gata să te ajute cu un sfat, cu o vorbă dulce, încearcă din răsputeri să aducă un zâmbet pe chipul îndurerat al oricărei persoane ce o întâlnește, iar eu o respect și o admir din adâncul sufletului meu. Cu toate acestea, ea nu poate înțelege, sau a trecut prin atât de multe, încât acesta i se pare un nimic. În capul meu și în inima mea, sentimentele de răzbunare și frustrare s-au estompat, îmi doresc doar să-i văd limitele acelui om care crede că a reușit să mă mintă atât de mult timp.

     — Totul nu te va lăsa să trăiești împăcat dacă nu-i dai drumul în trecut, acolo unde-i este locul. Spune-mi, Jeffrey, ești împăcat cu această situație deplorabilă? Uită-te la tine, puiule, ești dezorientat, prins în propriile mreje, căutând cu disperare o sursă a fericirii.

     — Mătușico, te rog, știu și eu că...

     — Nu mă întrerupe! mă dojenește ea. Melody ar trebui să-ți fie doar o amintire veche, acum, când ești în floarea tinereții. E adevărat că și eu v-am adorat ca pe doi porumbei, îndrăgostiți până în vârfurile nasurilor, roșind când vă vedeam printre copacii înfloriți. Dar spune-mi, nu ai tu ochi pentru alte fete? Nu meriți tu, Jeffrey, istețul meu Jeffrey, ceva mai bun?

     Îmi cuprinde chipul cu mâinile ei uscate și palide, făcându-mă să o privesc în ochi. Ceva îmi cotrobăie prin stomac, apucându-mă precum o gheară ascuțită, rece, nemiloasă: remușcarea. Încerc să-mi feresc privirea de peisajul ciocolatiu în care sunt obligat să mă pierd, dar mătușa Janette își înfinge ușor degetele în obrajii mei, arătându-mi că până și eu cred că am făcut destule greșeli. Poate chiar așa este, calea cea corectă ar fi să închei odată socotelile cu trecutul și să deznod această enigmă obositoare, dar ce rost ar avea?

     Cu ce-l mai afectează pe Eduard? Cu ce o mai afectează pe Melody? Cu ce mă mai afectează pe mine? Sau ce dezlegare ne-ar ușura acum sufletele? Amy a dispărut de mult, iar odată cu ea, și secretul meu, și secretul lui Eduard.

     — Mătușică, îți promit că totul va fi bine în final. Te rog, nu-ți mai fă griji, o să mai trec pe aici, când voi fi în sfârșit mulțumit de ale mele decizii.

     Îmi pun palmele peste mâinile sale ce nu se dezlipesc o clipă de fața mea, și o sărut pe frunte călduros. E o promisiune pe care îmi doresc s-o respect, însă nu știu cât de curând se va întâmpla acest lucru. Ancora care mă ține legat de acest album învechit pare să fie din ce în ce mai grea, mai de neclintit.

     Femeia cu tâmplele albe îmi dă drumul încetișor, asigurându-mă printr-un zâmbet sihastru că mă va aștepta și că are încredere în spusele unui tânăr pierdut, nelegiuit, confuz. Poarta scârțâie dramatic în urma mea, iar eu nu mai îndrăznesc să privesc o ultimă dată în grădina edenului, așa cum eu și Melody obișnuiam să o numim cândva. Sufletul mi-e încărcat, poleit de ciment; cine îndrăznește să spargă acest veșmânt îngreunat de singurătate?

*

     Ieri, întreaga zi mi-a fost dată peste cap. Ruinele dimineții s-au instalat peste inima mea, iar cuvintele mătușii mi-au cântat în cap precum tobele până în noapte târziu. Nu mi-am făcut un plan, nu mi-am găsit soluții la probleme sufletului meu pricăjit, doar am reflectat în abisul camerei mele, cu gândurile îmbibate în temeri.

     De dimineață nu am mai trecut pe la domnul Barney, nu am mai cumpărat același ziar și nu am mai străbătut același drum până la cafenea. N-am avut dispoziția necesară să mă las analizat de acei ochi curioși, pătrunzători, care probabil ar fi reușit să-mi citească pe chip. Cearcănele pe care le-am văzut în oglindă nu m-au lăsat să mă mai privesc în ferestrele clădirilor moderne și oglinzile retrovizoare ale mașinilor.

     Abia am realizat că m-am așezat iar aici, la aceeași masă a mea, din colț. Mi-am pus pe mine un tricou prea larg, închis la culoare, cu blugii tociți cumpărați acum mult timp. Arăt ca un cerșetor, dar măcar acest cerșetor are bani de o cafea.

     — Cu ce vă servesc, domnule? mă trezește o voce cunoscută, caldă, dulceagă.

     — Ce-mi recomanzi, Britany?

     Într-adevăr, este o surpriză care mă rupe de gândurile cu care îmi fac singur rău. În fața mea stă chiar Britany, cu un carnețel nou în mână, îmbrăcată în vechea uniformă a cafenelei, cu părul prins într-un coc exemplar și câteva agrafe care îi astâmpără firele rebele. Îmi amintesc de dorința ei umilă de a servi într-o cafenea, în această cafenea.

     Pufnesc stupid, iar un zâmbet ciudat mă copleșește, îmi ucide însingurarea.

     — Pot să vă fac o surpriză? mă întrebă ea ghiduș, vizibil încântată de noua postură în care o găsesc.

     — Nu-mi vorbi așa, suntem prieteni chiar și așa, angajată aici. „Domnule" mă face să mă simt bătrân și uzat.

     Ea dă din cap în sens afirmativ, iar eu îi spun că mă poate surprinde astăzi, deja nu mi-am mai urmat monotonia.


Doctorul de sufleteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață