Aceastã poveste este fictiune.

Orice asemanare cu persoane reale este pur intamplatoare.

UNU

Vântul rece de octombrie îmi biciuia faţa. Nu era încã foarte frig, dar eu, o iubitoare a soarelui şi a cãldurii verii, mã resimţeam deja. Era o toamnã normalã. Vremea. De ce încep unii oameni sã povesteascã ceva vorbind despre vreme?Era foarte cald în acea zi, sau Era o iarnã friguroasã.?Chiar conteazã?

M-am privit în geamul unei maşini, în timp ce îmi grãbeam paşii spre intrarea în şcoalã. Da, arãt perfect, am spus zãrindu-mi reflexia.Ȋntotdeauna m-am întrebat de ce mã plac oamenii. Nu sunt foarte înaltã, nu am constituţia unui manechin, şi totuşi, când intru într-o încãpere, toate privirile se întorc spre mine. Nu am fãcut nimic pentru a mã face plãcutã în liceu, şi totuşi, toţi mã cunosc şi într-un fel ascultã de mine. Chiar spun acum, dat fiind cã suntem în ultimul an, cã liceul nostru nu va mai avea parte de o altã Evy.

Cum intru în curtea şcolii vãd cu ochiul liber cele trei mari categorii: grupul popular, adicã prietenii mei, adunaţi lângã scena pentru spectacole, aşteptându-mã, grupul tocilarilor, fiecare dintre ei grãbindu-se sã ajungã în clasã, nu cumva sã fie remarcaţi, şi grupul drogalãilor, care fug sã tragã o ţigare verde în spatele şcolii înainte de ore.

Ȋi zãresc pe colegii mei şi mã îndrept cãtre ei.

-Evy! Strigã Adelina la mine, cu vocea ei prelungã, un fel de EEeeeevyyyyyy.

Nu am crezut niciodatã cã numele meu ar putea suna ca Veşnica pomenire, pânã nu am auzit-o pe ea rostindu-l. Mã întreb ce cautã ea în grupul nostru.

-Ai auzit vestea?

Veeesteeeaaa.Ȋncerc sã nu îmi dau ochii peste cap. A, da, ea e cea care ne aprovizioneazã cu bârfele, de aia o ţinem pe lângã noi.

-Profa de românã a avut un accident de maşinã.

Ruxandra, colega mea de bancã, vine în spatele meu şi îşi pune mâinile pe talia mea, sperând sã mã ia prin surprindere, dar n-are nicio şansã, am vãzut-o de când a intrat pe poartã.

-Profa de românã a intrat cu maşina într-un stâlp?zice ea.

-Pun pariu cã stâlpul e de vinã, se bagã şi Sebi în discuţie.

Ȋntre timp, ceilalţi dezbat subiectul, iar Adelina e încântatã cã a oferit tema zilei.

-Deci, nu facem românã azi? Spun eu.

-Pur pariu cã Morocãnosul o sã gãseascã un suplinitor, zice Sebi.

Morocãnosul e directorul, un om pe care nu l-am vãzut schiţând vreun zâmbet de patru ani de când sunt în liceul ãsta.

-Altã babã pensionatã secolul trecut?zice Ruxy. O sã fie distractiv.

Ne retragem în clasã, sporovãind de zor.

-Nu, nu cred ca directorul are timp sã gãseascã un suplinitor atât de repede, spun în timp ce Sebi îşi manifestã nemulţumirea în legãturã cu faptul cã şi-a lãsat tubul de superglue acasã.

-Atunci înseamnã cã avem o orã liberã, spune Ruxy ţopãind şi deschizând uşa clasei.

E goalã. Ȋmi arunc geanta pe prima bancã şi mã aşez pe catedrã.

In lumea lui EvyRead this story for FREE!