Suflet negru (I)

38. Posibilitate

Nu mă aşteptam la un „Şi eu te iubesc.".Nu mă aşteptam la un „Şi eu." scurt şi concis. Nu mă aşteptam să îmi zică ceva ce mi-aş fi dorit să îmi zică. Îl ştiam. Ştiam că nu mi-ar fi spus aşa ceva. Ştiam că, el chiar dacă e demon, nu voia să îmi dea astfel de speranţe false.

Dar nu mă aşteptam să plece din cameră fără să spună nimic.

Nici un „Taci din gură", nici un „Nu îmi pasă", nici un „Sentimentele nu sunt reciproce".Nimic. Pur şi simplu nimic.

Iar asta mă durea mai tare decât orice replică veninoasă pe care mi-ar fi dat-o.

Era ca şi cum mă ignora complet. Precum un copil care nu este luat în seamă. De parcă sentimentele mele nu contau absolut deloc, aşa că nici măcar nu se deranja să răspundă.

Îl urmăresc cu inima frântă cum iese din cameră şi închide uşa cu o smucitură scurtă.

În sfârşit îmi făcusem curaj să mă confesez. Să îi spun ce simt. Ce am simţit de o groază de vreme. La început nu voiam să îmi recunosc mie însămi acest lucru, dar pe parcursul anului am realizat că era inutil să mă mint în continuare. Nu i-am spus până acum pentru că ştiam că mă va lua peste picior, considerându-mă o altă fană de-a lui, ca restul fetelor ce şi-au vândut sufletul de nenumărate ori.

Dar eu voiam să fiu specială. Chiar voiam. Dar nu eram. Nu eram specială. Nu eram Amadeia.

Mă simţeam atât de goală pe dinăuntru încât nici măcar să plâng nu mai puteam. Sau poate era doar faptul că rămăsesem fără lacrimi. Una din astea două.

Mă uit la telefon şi observ că era abia 1 după-amiaza. Oftez şi mă chinui să adorm la loc.

Dar era cam greu să adormi când ştii că viaţa ta va lua sfârşit în mai puţin de 24 de ore.

După ceva timp, uşa se deschise, iar eu mă ridic în fund, privindu-l cum intră valvârtej în cameră, uitându-se la mine. Ajunge în dreapta patului meu, iar eu îl privesc anxioasă, neştiind la ce să mă aştept.

-Schimbă-te, îmi ordonă el, îngustându-şi ochii la îmbrăcămintea mea pătată de sângele Arianei.

-De ce? îl întreb luată pe picior greşit, neştiind ce voia să facă.

Sperasem că venise să vorbească despre ce spusesem anterior, însă nu aveam nicio şansă, nu-i aşa?

-Plecăm la biserică, îmi replică el scurt şi elocvent, ca de fiecare dată, dând să iasă din cameră pentru a mă lăsa să mă schimb.

-Din nou? spun eu surprinsă.

-Da. Cred că am găsit o cale, zise el, aruncându-mi cuvintele peste umăr în timp ce ieşi din cameră, închizând uşa în urma lui.

Oftez din nou, neştiind dacă să-l cred sau nu.

Mă ridic atentă din pat, fiindu-mi frică că am să mă rup în două la cât de îndurerat îmi simţeam corpul. Prin câte şocuri a trecut, cred şi eu.

Mă îmbrac în nişte pantaloni negri şi un hanorac negru, în concordanţă cu starea mea de spirit şi îmi perii părul, lăsându-l să cadă pe umeri.

Ies din cameră, iar Vladimir stă în living aşteptându-mă. Părea destul de tensionat, stând pe canapea şi fumând o ţigară, gândindu-se la naiba ştie ce. Îmi venea să-i dau o palmă la cum îmi făcea inima să tresară numai la vederea lui.

-Gata? mă întrebă el pe acelaşi ton rece pe care îl folosise toată ziua.

Dau din cap în semn afirmativ. Ştiam că el chiar dacă nu se uită la mine, tot era conştient de mişcarea mea. Era ca şi cum trăiam cu un medium cu ochi la ceafă. Mă simţeam mereu urmărită.