Suflet negru (I)

37. Te iubesc

Mă simţeam ameţită. Simţeam cum pământul se învărtea cu mine, iar privirea începu să mi se înceţoşeze. Mă sprijin de podea, simbolul scrijelit în piele arzându-mă. Lucifer zâmbea în continuare îngâmfat şi infatuat, iar Adriana apăru deodată în dreapta mea, luând-o pe Ariana în braţe, care leşinase din cauza durerii, la cât de fragilă era în momentul de faţă. Adriana dădu să plece, însă eu o prind de picior, cu ultimele forţe rămase.

-Unde... unde o duci? o întreb eu, limba mea grea de plumb încercând să mă împiedice să articulez cuvintele.

-Tocmai ce ţi-am spus că e o siguranţă. Crezi că o să vă lăsăm tot restul zilei împreună, eventual să vină şi Aka Manah să te ajute să găseşti o soluţie de scăpare? Poate veţi reuşi. Dar atâta timp cât cele 2 persoane legate sunt separate, nu va funcţiona niciuna. Le-am gândit pe toate de la început, fiica mea, îmi explică Lucifer, pe tonul lui specific de tu-eşti-proastă-iar-eu-sunt-deştept, nelăsând-o pe Adriana să-mi răspundă care mă privea cu ochii ei plini de ură.

Adriana îşi smuci piciorul din strânsoarea mea, cărând-o pe Ariana până ajunsese în dreptul lui Lucifer.

-Şi cum o să ştiu eu că nu o omori? îl întreb forţându-mă să vorbesc.

-Oh, vei ştii. Cum ţi-am spus, sufletele voastre sunt legate. Moare ea, mori tu. Mori tu, moare ea. Nu se duce doar într-o singură direcţie moartea. Tocmai ce ţi-am explicat toată treaba, dar aparent îţi intră greu în tărtăcuţa aia umană.

Încerc să-l înjur, dar nu pot scoate niciun sunet. Întru în panică, neştiind ce se petrecea. Creierul meu i-a dat comandă piciorului să se mişte, dar acesta refuza să asculte. Încerc să îmi ridic mâna, însă degetele doar tremurară uşor şi se lăsară păgubaşe. Mă uit în podea, nefiind capabilă să îmi îndrept capul înspre el.

-Este un efect temporar, îmi spune el, iar vocea lui începe să se piardă, singurul lucru pe care-l mai auzeam fiind sângele meu care îmi năvălea înnebunit în vene. Ne vedem diseară la aceaşi oră, fiica mea.

Deodată se auzi un vuiet ciudat care mă făcu să tresar, privind în continuare creta desenată care, însă, fu ştearsă într-un colţ de piciorul Adrianei atunci când o luase pe Ariana.

Îmi închid ochii sperând ca efectul de ameţeală să treacă cât mai repede. Nu mai suportam să stau în biserica asta întunecată, mai ales cu cadavrul unui preot la baza altarului.

Deodată 2 braţe puternice mă ridicarăîn genunchi, iar eu îmi deschid ochii alene, holbându-mă în cele 2 râuri sângerii pe care începusem să le diferenţiez de restul demonilor. Nuanţa lui era mai puternică, mai impunătoare, mai întunecată, mai îndurerată. Nu era ca a lui Adriana, plină de ură şi fără moralitate. Era aproape... umană.

Încerc să-i şoptesc numele, dar nu pot vorbi. El mă privea ciudat, înnebunit, de parcă alergase într-un suflet până aici, iar faptul că eram în viaţă era singura lui speranţă. Încep să plâng, lacrimile curgându-mi silenţioase pe faţa amorţită, simţindu-mă atât de fericită că-l văd.

De data asta, el mă luă în braţe, făcând referire la momentul în care mă salvase de Gabi. Atunci eu îi sărisem la piept, strigându-i numele cu disperare. El nu avea nevoie de vorbe. Puteam observa disperarea în ochii lui.

Mă prinse strâns, lipindu-mă de pieptul lui tare şi dur, nelăsându-mă să respir. Îşi puse mâna pe capul meu şi începu să se relaxeze puţin, văzând că eram întreagă.

Probabil eram foarte imorală că gândeam asta, dar eram fericită. În sfârşit după atâta timp în care eu alergam după el, eu suferam din cauza lui, eu simţeam ceva pentru el, în sfârşit, el îmi furase rolul, comportându-se similar mie în primele luni de când aflasem că era demon. Era înnebunit. Era speriat. Era îngrijorat.