Suflet negru (I)

36. Siguranta

Criminalo.

Nu meriţi să trăieşti.

Eşti fiica diavolului.

Sângele de demon îţi curge prin vene.

Iubeşti o creatură a întunericului.

Eşti un monstru.

Monstru.

Da. Aşa este.

Vântul îmi tăia pielea, intrându-mi în oase, făcându-mă să tremur. Cădeam liber, de la etajul 5, iar strada se apropria din ce în ce mai mult de mine. De fapt, eu de ea. Totul ţinea de perspectivă.

Citisem, după un studiu făcut pe sinucigaşi, că toţi cei care supravieţuiră tentativei, în timp ce moartea se apropria cu paşi repezi de ei, au găsit răspuns la toate problemele lor, şi că regretau decizia luată. Pentru că acesta era instinctul omului: să supravieţuiască. Să îşi depăşească toate obstacolele, şi să îşi continue călătoria eternă către fericire.

Atunci de ce eu nu regretam deloc?

Ochii îmi lăcrimau, din cauza aerului înăbuşitor care mă lovea cu toată forţa lui, făcându-mă să mă răsucesc speriată, neştiind exact cum ar trebui să cad pe asfalt ca să nu simt durerea morţii. Dacă tot mă sinucideam măcar să mor instantaneu, fără durere.

Încă puţin. Încă câţiva metri şi o să mă pot odihni fericită. În flăcările iadului.

Închid ochii pregătită de impact.

Căderea mea se opri brusc. Aud un ţipăt în depărtare. Oftez uşurată, rugându-mă, neştiind exact la ce, doar făcând-o.

Dar ceva era ciudat. Nu mă durea nimic. Nu simţeam nimic anormal, darămite un os rupt sau capul spart.

Iar poziţia în care eram nu era cea întinsă, ca şi cum m-aş fi lipit de trotuar. Eram... cărată.

Îmi deschid ochii şocată, neştiind la ce să mă aştept.

Eram în braţele cuiva.

Doi ochi roşii se uitau la mine, scăpărând de furie.

Era Adriana.

-Fată proastă! Abia ce s-a făcut miezul nopţii! Dacă nu îmi reveneau puterile chiar acum ca să mă pot teleporta aici în câteva secunde erai lipită pământului! Ah, ştiam eu că o să faci ceva de genul, am simţit, dar serios? Chiar nu puteai să mai aştepţi câteva minute până când mă hrăneam şi eu?

Pufneşte enervată, aruncându-mă pe asfalt. Cad grămadă pe cimentul rece, tuşind şi frecându-mi braţul, pe care aterizasem.

Îmi ridic capul, privind-o cum stătea deasupra mea, la câţiva paşi de mine. Câţiva trecători ne aruncau privri îngrijorate, dar văzând că nu murisem, plecară mai departe, grăbindu-şi pasul, simţind atmosfera tensionată.

E mai bine aşa. Să plece. Toţi. Nu mai vrei pe nimeni implicat în tot rahatul acesta, nu-i aşa?

Adriana începu să râdă deodată, făcându-mă să tresar şi să-mi las capul în jos, prea speriată să o privesc în ochii ei sângerii.

Oh, Doamne. Lucifer avea dreptate. Avea dreptate. Ariana. Ariana? Ariana??

-Ah, ce patetică eşti. Dacă voiai să te sinucizi de ce nu ai făcut-o mai devreme? Ca să-i dai speranţe false tatălui tău? Ce fiică denaturată. Nu te gândeşti deloc la sentimentele lui, nu-i aşa?