Suflet negru (I)

35. Caderea

Rebecca

Mă plictiseam îngrozitor.

Ştiu că ar fi trebuit să fiu înspăimântată de iminenta mea moarte, însă nu îmi păsa de asta la momentul respectiv. Mai aveam totuşi o zi până atunci.

Însă nu îmi puteam lua mintea de la cuvintele lui.

-Dacă tot sunt sincer... în seara în care am vrut să te omor, iar tu nu aveai frică în ochi, mi-ai amintit de ea.

Ce voia să însemne asta? Că eram doar o fantomă, o amintire ce a luat viaţă? Că eu, ca persoană, nu însemnam nimic pentru el?

Că poate simţea ceva pentru mine tocmai pentru că semănam atât de mult cu singura lui dragoste?

Oare mă considera om măcar?

La început, imediat după ce plecase atât de brusc, mă simţeam mizerabil. Îi văzusem suferinţa, îi văzusem latura umană, iar eu, fiind empatică, nu puteam să nu îl compătimesc. Voiam să îl consolez. Voiam eu, cea care era pe moarte, să-l ajut să treacă peste. Ce patetică eram.

De ce ar avea nevoie un demon de mii de ani vechime consolare?

Dar eram prea fixată pe acest lucru.

Iar următoarele ore mi le-am petrecut plimbându-mă prin apartament, gândindu-mă cum aş putea să-i ridic moralul. Dacă ar fi fost un om, aş fi putut să-i gătesc sau să-i găsesc filmul preferat, sau, la dracu, să aduc un căţel pufos şi drăguţ şi astfel, poate, s-ar mai fi înseninat cerul inimii lui împietrite.

Dar nu era un om, aşa că toate gândurile astea erau de prisos.

Îmi trecuse prin mintea să caut din nou prin sertarele lui, sperând că păstrase vreo amintire, o poză, o descriere, o scrisoare, ceva despre femeia aceea.

Voiam să ştiu mai multe despre ea. Voiam să ştiu cum reuşise să mişte inima lui neagră.

Doamne, înnebunisem. Devenisem geloasă pe o femeie care murise în urmă cu mai bine de 500 de ani în urmă.

Dar presupun că iubirea te înnebuneşte, nu?

Încep să râd aiurea, ecoul glasului meu făcându-mă să realizez cât de singură mă simţeam. Iubire. Ce clişeic. Să mă îndrăgostesc de demonul nemuritor. Eram atât, atât de patetică. Dar, presupun că îmi permiteam să fiu aşa. Oricum muream mâine.

Mâine. O să mor mâine. Nu o să mai văd răsăritul sau apusul soarelui. Nu o să mai văd lumea pe care o uram şi o iubeam la şcoală. Nu o să îmi mai văd mama, care se chinuise atât de mult să încerce să se schimbe, atât de mult încât nici măcar nu voia să vorbească cu mine până când nu era sigură că avea să mă facă mândră. Nici pe Ariana, singura mea prietenă care a rămas până la sfârşit alături de mine, însă pe care nici măcar nu voi apuca să o întâlnesc în ultimele mele ceasuri, din cauza sănătăţii ei precare. Nici pe Adriana, de care Lucifer tot vorbea bazaconii. Demon, sigur că da. Cine dracu îl credea? Adriana nu era aşa. Adriana a fost tot timpul lângă mine, sfătuindu-mă şi ajutându-mă când aveam nevoie. Niciun demon nu putea să se prefacă aşa de bine. Nici măcar Vladimir nu putea.

Nu?

Nu?

Speram că nu. Căci dacă tot ce a zis Lucifer era adevărat...atunci nici măcar nu voiam să mă gândesc la ce păţise Ariana. Nu voiam să o am şi pe ea pe conştiinţă.

Precum Miruna.

Precum Gabi.

Iar dintre toţi, cel mai dor îmi va fi, în mod absurd, de el. De cel care m-a rănit atât fizic, cât şi psihic. Cel care s-a jucat atât de brutal cu mintea şi inima mea, încât acum mă simţeam atât de distrusă, încât abia mai gândeam raţional. În ultima vreme nici măcar moartea nu mai părea aşa de rea.