Suflet negru (I)

32. Sentimente

        

Rebecca

Eram în maşină, gata să deschid portiera şi să sar din vehiculul în mişcare.

Era atât de multă tensiune care emana permanent dinspre el, încât mă sufocam. După ce urlase la mine în cafenea, se holbă la mine câteva minute stânjenitoare, ia apoi se răsuci nervos pe călcâie şi se îndreptă spre maşina sa. Eu, privindu-l aiurită, l-am urmat precum un căţeluş pierdut şi m-am aşezat în locul din dreapta fix înainte să dea cu spatele. Răsuci atât de tare volanul, încât mă miram sincer că nu rămâsese cu el în mână.

Totul drumul nu vorbisem nimic. Era o tăcere atât de încărcată de mânia lui Vladimir, încât la un moment dat simţeam că nu mai suport. Chiar îmi venea să mă arunc din maşină, poate atunci ar fi vorbit cu mine.

Sau nu.

-Vladimir?

Tăcere.

-Domnule Anton?

Şi mai multă tăcere.

-Vlad?

Îl strigasem pe apelativul creat de clubul lui de fane, însă sperasem că o zisesem atât de încet încât nici măcar el, cu urechile lui de liliac, că nu auzise.

Îmi aruncă o privire fugitivă.

Nicio şansă să nu audă.

-Uite, aş spune că îmi pare rău, dar nu îmi pare. Nu mă poţi învinui că am fost curioasă în legătură cu tatăl meu, chiar dacă e cine e.

Tăcere.

Mă enerva atât de tare că nu vorbea cu mine, deşi eu aveam atât de multe să-l întreb. El şi Lucifer erau prieteni?

Bineînţeles că erau proasto. Lucifer e diavolul, iar Vladimir demonul. Nu e logic?

Dar păreau certaţi oarecum... a încercat să-l omoare pe Vladimir? De ce? Totuşi, păreau că se cunoşteau foarte bine. Şi de ce îi zicea Gustavo?

Muream de curiozitate, iar prietenul meu din stânga mea nu avea de gând să îmi dea nici măcar cele mai mici răspunsuri.

Şi, ca să fiu sinceră, îmi era cam frică să-l întreb, atmosfera din maşină fiind atât de tensionată.

Ajungem în faţa blocului, şi cobor odată cu el din maşină, la cât de nervos era, fiindu-mi frică să rămân în urmă. Poate încuia maşina cu mine înauntru. Nu că nu ar fi posibil.

Urcăm scările în tăcere. Intrăm în apartament în tăcere. Ne ducem în camerele noastre în tăcere.

Să-l ia dracu cu tăcerea lui.

Ies din camera mea şi mă duc direct la a lui, apăsând hotărâtă pe clanţă. Era încuiată.

-Hei!

Încep să bat în uşă, nevenindu-mi să cred. De ce era aşa copilăros??

-De ce mă tot ignori?? Într-atât de supărat eşti pe mine?

Un val de tristeţe mă inundă. Nu fusese niciodată supărat pe mine. Era un sentiment oribil. De parcă singurul meu prieten nu mă mai băga în seamă.

De când începusem să-l consider prietenul meu pe un demon de mii de ani vechime?

Oftez, neştiind ce să fac ca să-i atrag atenţia. Oare ar trebui să-i spun...?

-Vladimir...dacă nu o să vorbeşti cu mine, o să mă ai pe conştiinţă... mă rog, dacă ai aşa ceva. Măcar poţi să ieşi să îmi iau rămas-bun? Oricum mâine o să mor.