Suflet negru (I)

29. Regele iadului

-Ce doriţi? ne întrebă chelneriţa sorbindu-l din priviri pe bărbatul din faţa mea.

El se uită la mine, aşteptând să spun ce vreau. Tresar, nedându-i importanţă fetei din dreapta noastră care mai avea puţin şi se dezbrăca pe masă.

-Ăăăă... vreau o cola, mă hotărăsc eu, cu o voce tremurândă.

-Ok... şi tu? Ce ai dori?

Îmi dau ochii peste cap la remarca ei deloc subtilă şi metaforică.

-Nimic.

-Nimic? repetă ea confuză.

El nu o mai băgă în seamă. Fata se resemnă şi se duse după sucul meu, lăsându-ne singuri, iar tensiunea din atmosferă începu să crească considerabil.

-Acum că suntem aici, spune-mi.

-Ce anume vrei să-ţi spun? mă întrebă el, lăsându-se pe spătarul scaunului, ochii lui albastri-cenuşii sclipind amuzaţi.

Uitasem că era demon. Dar oricum nu conta –se comporta exact ca Vladimir. Probabil era un stereotip al demonilor. Chiar şi dacă nu aş fi aflat că am sânge de demon, iar tatăl meu sigur era aşa ceva, tot mi-aş fi dat seama, având atât de multă experienţă cu unul acasă. Probabil i-aş fi identificat şi pe stradă, numai prin pasul arogant şi elegant pe care îl aveau.

-Tot. Cum te-ai întâlnit cu mama, de ce îi tot trimiteai bani –îmi dau şi eu seama că nu era din cauza milosteniei tale- şi de ce te-ai decis să mă contactezi acum.

-De ce nu ai crede că am fost milostiv cu ea? mă întrebă el, urmărindu-mă atent.

Îmi îngustez ochii, privindu-l cu o expresie precaută.

-Pentru că ştiu ce eşti, îi spun pe un ton neutru, însă destul de anxios.

De Vladimir ştiam că nu m-ar omorî, dar de tipul acesta, care se autoproclama tatăl meu, nu aveam nicio idee aşa că trebuia să fiu atentă şi să nu întind coarda. Prea mult.

-Lamashtu avea dreptate, murmură el încet, eu trebuiind să îmi ciulesc bine urechile ca să-l aud. Presupun că ai aflat de la demonul care stă cu tine în casă, nu?

Eram sigură că ştia de toate detaliile vieţii mele, fiind ceea ce era, ura să nu ştie totul. Prin urmare, nu eram surprinsă.

-Mda, afirm eu, neştiind dacă era bine să îmi dau drumul la gură sau să fac pe proasta.

Poate acţionasem fără să gândesc când am plecat cu el la cafeneaua asta. Ar fi trebuit să-l aştept pe Vladimir. Însă şi bărbatul acesta era o fiinţă supernaturală nerăbdătoare şi impunătoare, aşa că am zis să nu risc.

Deşi poate riscam mai mult acum, când eram între 4 pereţi şi doar câţiva oameni în toată cafeneaua.

-Foarte bine, atunci. Nu trebuie să îţi mai explic şi asta.

Însă tonul lui dur îmi zicea de fapt că ura acest lucru. Un fior îmi trecu pe şira spinării.

-Am întâlnit-o pe mama ta acum 20 de ani într-un club în Bucureşti. Era animatoare.

Se oprise, studiindu-mă, aşteptând probabil să reacţionez ca orice adolescentă când află că mama ei avusese un job foarte provocator: să îmi casc ochii la el, să ţip, să neg, să zic că mama nu ar face niciodată aşa ceva. Dar având în vedere ultimii ani în care trăisem cu ea, şi decăderea ei într-o prostituată, nu mă mai mira nimic.