Suflet negru (I)

28. El

        

Rebecca

Mai erau fix 24 de ore până la ziua mea.

M-am trezit voioasă, îmbrăcându-mă într-un timp record, pregătită de şcoală. Am ieşit din cameră şi m-am dus în living, unde Vladimir îşi fuma ţigara de dimineaţă.

-Bună dimineaţa! Ce zi minunată! Dar nu mai minunată decât cea de mâine! zic eu, fiind prima oară când îl salutam dimineaţa, ceea ce îl făcu pe Vladimir să îşi înalţe sprâncenele până in tavan.

-Te-ai lovit la cap? mă întrebă el, trăgând un fum din ţigară.

-Nu, spun eu, prefăcându-mă ofensată. Nu am voie să admir razele soarelui când răsare?

El mă privi sceptic, fără încredere.

-Spune.

-Ce?

Încercam să fac pe confuza, dar cu el bineînţeles că nu îmi ieşea.

Îşi dădu ochii peste cap, stingând ţigara.

-Ce încerci să îmi spui în mod subtil făcând remarci ridicole despre vreme? Ai sânge englez şi nu ştiam eu?

-Se prea poate, sir, mă prostesc eu fiind în continuare într-o dispoziţie bună.

Mă privi aşteptând adevăratul lucru pentru care mă comportam aşa, pe care îl tot amânam.

-Of, bineeee, îi spun când holbatul lui deveni prea intens, schimbându-i culoarea ochilor. Ghici ce e mâine.

Afişă o expresie plictisită.

-Numai o singură zi din an îi face pe oameni să fie atât de fericiţi, excluzând crăciunul, paştele şi zilele libere de serviciu sau şcoală. Presupun că mâine e ziua ta.

Îşi aprinse o altă ţigară, cu un gest indiferent.

-De ce pari atât de dezinteresat de faptul că e ziua mea?? Nu ar trebui să mă feliciţi, să-mi urezi „la mulţi ani'??

-Mâine e, nu azi. Şi nu înţeleg de ce ai fi atât de încântată, nu e ca şi cum creşti peste noapte.

-De mâine pot să plec cu avionul unde vreau! Pot să cumpăr în mod legal ţigări şi băutură! Pot să chiulesc de la ore fără să vină părinţii sau tutorele după mine! Sunt adult! spun eu, nevenindu-mi să cred că nu dădea nicio importanţă ideii de majorat.

-Presupun că ai dreptate, se dădu el bătut, plictisit de izbucnirea mea.

Îmi dau ochii peste cap.

-Nici nu ştiu de ce îmi pierd timpul cu tine, tu zici de tot ce fac eu că e o tâmpenie.

-Dar nu poţi să mă contrazici.

-Uneori da, alteori nu, îi dau eu oarecum dreptate.

Îşi termină cea de-a doua ţigară şi se ridică în picioare, se încălţă şi ieşi din apartament. Îl urmez, ajungând la maşină şi plecăm spre şcoală.

Trecu aproape o săptămână de când Ariana nu mai venise la şcoală. Am încercat să o sun, dar telefonul ei era stins. Îmi era frică că păţise ceva; dar după ce îmi aminteam că stătea cu Adriana, mă linişteam. Probabil psiholoagei îi era frică că dacă Ariana ar fi avut şansa să stea pe telefon, ar fi fost tentată să se întâlnească cu iubitul ei rocker, Andrei, sau chiar cu mine. Şi pentru că era bolnavă, trebuia să stea în casă, aşa că, probabil, îi confiscase telefonul. Asta trebuia să fie cauza.