Suflet negru (I)

20. Aseara

M-am trezit următoarea dimineaţă cu o migrenă îngrozitoare. Nu am vrut să îmi deschid ochii, deja simţeam lumina înţepătoare pe pleoape, aşa că ştiam cât de nasol o să fie când lumina aia o să îmi ajungă în pupilă. Am încercat să adorm din nou, numărând oi în gând, simţind că îmi pocneşte capul chiar şi cu acest minim efort. Simt deodată o mişcare dedesuptul meu şi mă trezesc instant.

Eram tolănită peste Vladimir, el avea ochii deschişi şi se uita la mine curios, de parcă eram un experiment uman. Stătea cu o mână sub cap şi cu cealaltă pe spatele meu, iar părul negru ca pana de corb îi intra în ochii roşiatici. Presupun că atâta timp cât ştiam ce era el nu mai trebuia să îşi ascundă adevărata natură diavolească. Avea un zâmbet batjocoritor pe faţă care mă făcea să vreau să îl plesnesc. Am dat să cobor de el, dar mâna lui de fier se încleştase pe mijlocul meu, iar ochii i se învolburară de parcă eram o pasăre ce trebuia să şadă frumos în colivia sa.

-Dă-mi drumul, îi zic cu o voce tremurată, demnă de o mahmură zăpăcită, ca mine evident.

Îmi sprijin mâinile pe pieptul lui încercând să mă ridic, însă el nu avea de gând să îmi dea drumul, ba chiar mă strânse mai tare. O grimasă îmi apăru pe faţă, pe de o parte din cauza durerii extraordinare de cap dar şi din cauza mâinii lui atotputernice.

-Oh? murmură el ridicându-şi sprâncenele a mirare. Aseară nu voiai să îţi dau drumul chiar deloc, continuă, împingându-mă mai aproape de el, feţele noastre fiind atât de apropriate încât îi puteam simţi respiraţa pe obraji.

M-am înroşit instantaneu, neînţelegând ce voia să zică mai exact. Oh, doar nu am....

-Nu se poate..., zic eu ochii bulbucându-mi-se de parcă înnebunisem. Doar nu mi-am...vândut s-s-sufletul? mă bâlbâi eu şocată de propria-mi prostie.

Cine dracu se îmbată cu diavolul?

-Şi...dacă s-a întâmplat asta, ce ai să faci? mă tachinează el, apropriându-şi şi mai mult faţa de a mea.

Tot ce vedeam erau acele râuri sângerii, în care focul pulsa pentru eternitate.

Eram în pană de cuvinte. Nu ştiam cum să reacţionez, cum să mă justific, cum să abordez situaţia, la naiba, nici nu ştiam dacă puteam să îl cred sau nu. Ce ar fi trebuit să fac, să mă duc la ginecolog şi să mă verific? Ar fi fost prea penibil, şi dacă ar fi aflat cineva de toată situaţia asta...

Deodată începu să râdă, hohotindu-mi chiar în faţă, întrerupându-mi şirul gândurilor. Îmi dădu drumul şi se ridică de pe canapea, eu alunecând în locul lui, deoarece în urmă cu câteva secunde eram pe el –oh, doamne, cum dracu am ajuns în poziţia asta?

-Calmează-te, îmi zice el suflecându-şi mânecile cămăşii. Ţi-am zis aseară că nu o să profit de tine de data asta, însă data viitoare... ei bine, vei vedea atunci, spune el delicat dar rece făcându-mi cu ochiul şi ieşind din cameră cu obişnuitul său pas elegant dar apăsat.

Mi-am permis un moment de reculegere, în care am încercat să îmi liniştesc inima agitată şi să îmi pun în funcţiune mintea amorţită. Trebuia să îmi reamintesc ce am făcut aseară, şi dacă ar fi să îl cred pe Vladimir, cum am ajuns în poziţia aia promiţătoare. Deodată, stomacul mi se dădu peste cap şi am alergat la baie că să îmi revărs maţele. După câteva minute oribil de lungi, m-am aşezat lângă closet, respirând sacadat, sperând că am terminat cu vomitatul. M-am ridicat, într-un final, cu picioarele-mi tremurânde şi m-am răsucit către chiuvetă ca să mă spăl pe dinţi. Mi-am privit reflexia încruntată în oglindă cu nişte ochi roşii şi un păr învolburat în cap. Însă deodată am îngheţat brusc. Îmi ating uşor buzele, nevenindu-mi a crede ce vedeam. Aveam urme de colţi pe toată buza inferioară, iar cea superioară era umflată de parcă cineva mi-ar fi supto.