De cate ori încep a vă scrie știu de dinainte că nu voi face altceva decât să vă înșir prostioare- lucruri și fapte fără rost - și cu tot sentimentul de vinovăție de după aceea pentru timpul care vi l-am risipit nu reușesc decât să recidivez, în parte mângâiat de gândul că în definitiv nu sunt singurul ce păcătuiește într-un asemenea mod, mai ales acum, când această manieră se vădește a fi cool și oarecum ''pe val''. Și încă, dată fiind meteahna timpului în care trăiesc și de-a cărui ispită nu m-am învrednicit a mă feri, poate că aș fi reușit ca măcar o singură dată să mă dovedesc om așezat și în controlul acțiunilor mele lăsând efuziunile de față în grija jurnalului ( jurnal el insusi sătul până peste cap de autorul său) dacă blestemata mea de pasiune pentru muzical-uri nu m-ar fi adus în fața unui spectacol de excepție: ''Once ''.
''Once'' e un spectacol nominalizat în 2012 de unsprezece ori la premiile Antoinette Perry for Excellence in Theatre ( câștigând opt dintre ele incluzând Best Book, Best Musical, Best Actors) și recompesat în același an cu Drama Desk Award for Outstanding Musical și cu toate că nu intenționez să vă spun mare lucru despre povestea romantică închipuită pe scenă dintre un chitarist din Dublin aflat la inceputurile cariei sale artistice și noua sa cunoștință ( o emigrantă cehă , pianistă debordând de vitalitate) ce-i va schimba destinul , sunt convins că îmi veți înțelege destăinuirea.
De la un timp, după ani și ani pe care i-am numit în secret ''ani de secetă interioară'', trăiesc o experiență dintre cele mai ciudate: de câte ori plâng – și aici bărbații adevărați îmi vor da dreptate- acest fapt nu se manifestă vizibil decât prin lacrimile izvorâte dintr-un singur ochi și repetându-se aceasta- dincolo de voința mea - de nenumărate ori și în tot felul de împrejurări diferite, îngrijorat, am fost nevoit să caut un răspuns. Așa se face că am ajuns la convingerea –posibil să vă stârnească răsul, lucru cunoscut ca fiind sănătos dacă nu ar fi atât de frecvent printre cei ce nu ar avea prea multe motive să o facă și mai ales atât de des - că în interiorul ființei mele s-a produs o anumită ''specializare'' dacă îmi este permis să mă exprim așa , astfel încât de câte ori lăcrimez și faptul devine evident prin acest singur ochi care plânge ( mereu același! ) - emoțiile mele sunt cu precădere legate ori de magia și frumusețea lumii ori de neîmplinirea și dureriile ei...și mai în glumă mai în serios a trebuit să-i ofer și un nume acestui ochi care mă trădează și i-am spus , nu știu dacă bine inspirat: ''Miriam''. Mai mult de atât, după un alt timp de cumpănire și de introspecție am descoperit la fel de surprins că – dincolo de inerenta si automăgulitoarea fantasmă self pity – de fiecare dată când plângeam o făceam și înăuntrul ființei mele, însă acolo prin celălalt ochi - aparent insensibil privit dinspre afară – și care cumva întors înspre mine iriga un alt câmp de cunoaștere emoțională corespunzând unui anume sentiment de culpabilitate față de puținul pe care l-am făcut pentru semenii mei.
Și cum observând preferința acestui ochi interior de-a se revărsa cu predilecție peste pagini de istorie personală readucând ca de sub ape în prim plan intimități, fapte și amintiri demult îngropate pe-acolo – unele mai rușinoase decât altele – i-am spus acestui frate al meu ''Învățătorul arhivar ''.
Dar să nu uit de muzical, căci in definitiv pe el trebuie să dați toată vina pentru cele îndurate aici și din capul locului cred ar fi trebuit să încep postarea așa: Muzical-urile sunt Viața! și vă rog să rețineți că nu am spus nicidecum '' sunt expresia..ori esența Vieții''.
Acum dvs o să-mi reproșați ori că e un truism care nu îmi face onoare ori că ''Viață'' a fost tot ce vi s-a întâmplat dvs azi și în toți anii de dinainte, dar nu vă dau dreptate deși trebuie să recunosc că am dezvoltat o pasiune pentru acest gen de expresii ( truisme) acuzate că nu ar spune nimic, îndeobște de ''meticuloși''. Există adevăruri care nu se pot dezvălui ușor și acestea se dovedesc cu atât mai greu a fi acceptate cu cât ''îndărătnice'' fiind nu se pliază pe modelele de verificare consacrate , ca să nu mai spun că de obicei mai ușor străbate un vers plin de lumină pînă în profunzimea miezului decât toată mecanica instalațiilor lumii. De aceea vă întreb:
De câte ori nu vi s-a întâmplat să aveți senzația că viața fuge ca innebunită cu mult înaintea dvs ori altădată, că se oprise pe undeva ca pentru a lua o pauză?
De câte ori nu ați crezut că ea se află în mâinile și puterea dvs pentru ca a doua zi dacă nu chiar numai după câteva clipe să vă dați seama că v-ați înșelat?
De câte ori nu ați numit ''Viață'' ceea ce nu merita sub nicio formă să poarte un astfel de nume?
Și de câte ori n-am slăvit-o noi toți ca mai apoi îmbătrânind să ne dăm seama că alte lucruri celebrasem de fiecare dată?
Ei bine, așa stând lucrile nu era un lucru de așteptat, ca Viața, încolțită fiind de toate aceste erori de înțelegere și dezgustată de modul absolut indecent prin care mulți dintre noi nu facem altceva decât să-i mimăm umbra... deci ''Viața'' zic, cea adevărată căreia nu-i place decât să se comporte firesc în acord cu propria ei esență - să-și găsească și ea un loc în care să supraviețuiască ?
...și slava Domnului că l-a găsit : în musical-uri ca gen și ca manifestare!
Acum mă înțelegeți de ce vă tot spuneam că... Muzical-urile sunt Viața!
hm!....Da ! ... La toate acestea mă gândeam , privind și ascultând spectacolul ''Once'' ... Miriam plangea , plângea și fratele meu Învățătorul și cu toate că lumii întregi nepuntincios nu-i puteam arăta decât un singur ochi plângând, credeți-mă că nu-mi ardea s-o fac pe fandositul taman atunci și acolo când am avut incredibila șansă ....de-a mă-ntâlni cu Viața!
Trăiască VIAȚA !
