2004 ( fragment)

4 1 0

Unde cărțile nu vor mai avea pe paginile lor scrise, dincolo de text, calcule și cifre. Însemnări ale unui trai chinuit, înfometat.

Câtă realitate. Pe paginile cărții "Calătorie în Sicilia", exact acolo unde Viitorini descria cum copii în Sicilia rodeau picioarele de lemn ale scaunelor, înebuniți de foame, cineva își notase cheltuielile de trai zilnic: chinul de-a împărți banii.(despre suferință și jignire)

Cred că atunci cand citești faci timpul sa se oprească, îl întrerupi. Creezi o nișă în timp.

Cît de mult rău pot face oamenilor. Mă gândesc și simt cu putere că sunt "opera" propiului meu nemăsurat orgoliu; că viața mea nu este decât scrierea sa oribilă; cât de singur ma simt când acest orgoliu mă părăsește și asta îmi dovedește adevărul urât al existenței mele.

Îl întrebam odată în tinerețe pe Cioran, la modul retoric, notând pe o carte lângă chipul său: cine ești tu tinere? Cine te dorește? Acum amar mă văd cât de fandosit eram și ascult reciproca în mine: dar tu cu față vopsită cine te crezi că ești? Ia răspunde! Aruncă orgoliul și vezi ce-ți mai rămâne. Nimic. Ai pierdut.

Nu vreau să stau sub verbul "a munci". Descântă-mă Doamne, cu alte incidențe!

Cămin fără cuier: Anglia.

Solitudine nemulțumitoare.Nu pot găsi un sens sau o idée generalizatoare. Ce se tot scrie la București e la fel ca și limbajul meu: ciotură. Intelectualizat și cu iz mediocre, dulcegării. De ce? Cum să ieși victorios din înfruntarea cu conveniența indusă? De ce când scriu tonul e altfel și nu sună precum tonul gândurilor mele? Ce dedublare meschină. Totul mă eșuează. Un singur culpabil: eu.

Astăzi ieșind din baie pentru o fractiune de secundă m-am gândit să mă duc să îmi iau halatul. Ce batjocură! Halatul se afla la mai mult de două mii de mile distanță. Aici nu aveam nici un halat. Ce impietate în toată povestea asta. Prins în fața simțurilor cu o atâta dezarmare.

Mă gândesc că acum, la vârsta de 37, mai am de parcurs un interval echivalent cu 40 de excursii de-ale lui Istrati în Rusia. Nu e puțin și asta e liniștitor.

Nu se întâmplă nimic nou în aritmetica relațiilor interumane. Asta e clar. Așa că nu vă mai postați în așteptare. Au tot făcut aceasta serii nenumărate de indivizi. Iritați astfel nu numai normalitatea dar și posteritatea. Celor mai habotnici dintre dumneavoastră le recomand citirea corespondenței lui Kafka.

Este evident că nici cu șapte brațe nu se reușește a avea o bună îndeletnicire cu viața. Privește la Shiva.

Sinuciderea văzută ca o ștafetă. Te speli pe mâini. FacețI voi, se spune în acest mod, ca eu până aici am putut să alerg. Iar dacă ar fi să îmi imaginez un răvaș de sinucigas, ar suna ca-n celebrele vorbe: "lovindu-mă am renunțat". Simplu, concis, serios, deloc mediocru și extreme de relaționat cu lumea și sinele. De ce nu?

Nu singurătatea este cea care doare, căci din potrivă, ea pote fi loțiunea perfectă pentru o meschină sau nu nefericire; pentru epatarea unei căderi sub forma unei virtuți. Dar nu. Durerea vine de la nevrednicia de dinaintea singurătății. De la răspunsul tău de mai înainte, de la faptele tale, care deși în mod excelent nu erau conforme cu tine, te-au desemnat într-un fel anumit, trădăndu-te și care care acum

te aruncă la marginea relațiilor umane. Nu contează domeniul în care fals te-ai reprezentat.

Poți rezista suitei de stări pe care o implică singurătatea dar nu poți rezista conștiinței că nu ai valoare. Fără o "declarație de valoare" pe masa egou-lui ești proscris a accepta singurătatea nu ca o închisoare ci ca pe o pedeapsă meritată.

Emigrat în pagini de jurnal (2003-2009)Citește această povestire GRATUIT!